Memento: Unirea Principatelor Române şi Alexandru Ioan Cuza

Astăzi se implinesc 154 de ani de la Unirea Principatelor Moldovei şi Valahiei.
Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor în Valahia în data de 24 ianuarie 1859, după ce fusese ales la data de 5 ianuarie ca domnitor în Moldova, profitându-se de ambiguitatea Convenţiei de la Paris din 1958 care prevdea o uniune mai degrabă de jure decât de facto (doi domnitori, două guverne, două adunări şi o Comisie la Focşani). Nu se stipula nicăieri în Convenţie faptul că nu putea candida aceeaşi persoană în ambele ţări. Astfel, se face uniunea de jure şi de facto a celor două principate, stabilindu-se capitala la Bucureşti.

Rolul lui Alexandru Ioan Cuza a fost extrem de important prin deciziile şi reformele pe care le-a pus în aplicare în timpul domniei sale (asistat de Mihail Kogălniceanu, ministru şi mai apoi prim-ministru al României).
Reformele, legile şi deciziile sale au avut ca scop consolidarea şi modernizarea statului, dintre care se pot aminti: secularizarea averilor mănăstireşti (1863),  reforma agrară (1864), reforma învăţământului (1864), reforma fiscală, înfiinţarea primelor universităţi din ţară (Iaşi-1860 şi Bucureşti-1864), o constituţie ce avea să inlocuiască "Regulamentele Organice" ca lege fundamentală a statului, un cod civil după modelul francez al lui Napoleon, un cod penal,  organizarea primei armate naţionale, înfiinţarea Şcolii de Arte Frumoase de la Bucureşti, contractarea în anul 1865 a firmei din Anglia, Barkley-Stanisforth pentru construirea primei linii de cale ferată din ţară (Bucureşti-Filaret-Giugiu), inaugurată în 1869 de Carol I, şi multe alte decizii, în toate domeniile.

Unele din aceste decizii s-au întors împotriva lui (este vorba de legea secularizării averilor mănăstireşti şi reforma agrară).

Legea secularizării averilor mănăstireşti (deşi criticată de toţi părtinitorii Bisericii) a fost una dintre cele mai importante cu efecte pozitive sub mai multe aspecte. Înainte de această lege, aproximativ 25 % din terenul arabil şi cel forestier aparţinea mănăstirilor. Aceste resurse, în cea mai mare parte a lor nu numai că nu erau accesibile statutlui, dar mai mult, luau drumul Constantinopolului, al Muntelui Athos şi al Ierusalimului (deoarece instituţia bisericească ortodoxă română la acea vreme avea statut de Mitropolie şi era subordonată Patriarhiei de la Constantinopol). Statul a confiscat terenurile şi proprietăţiile mănăstirilor, (unele dintre acestea fiind transformate în biserici de mir, unele schituri fiind desfiinţate), averile acestora, a impus un nivel de fiscalitate de 10% din veniturile lor, mai mult, a recuperat anumite averi de la Muntele Athos (trimise de domnitori precum Mihai Viteazul sau Ştefan cel Mare). De asemenea se hotărăşte prin lege ca slujbele să se ţină în limba română şi nu în slavonă sau în greacă (cum se întâmpla până atunci, fiind un pas extrem de important în impunerea limbii române şi a alfabetului latin în activităţi şi publicaţii). Patriarhul Sofronie al III-lea al Constantinopolului s-a arătat extrem de nemulţumit de aceste decizii, iar statul român s-a oferit să plătească o despăgubire de 30 de milioane de franci. Oferta a fost refuzată. Prin această lege, dar şi prin aplicarea noului cod civil a fost eradicat definitiv sclavagismul de pe teritoriul ţării noastre. Ultimii sclavi erau sclavii mănăstireşti (în marea lor majoritate ţigani).

Prin reforma agrară a fost înlăturat sistemul feudal de organizare a terenurilor agricole, care aparţineau marilor boieri, iar pentru munca terenurilor agricole erau folosiţi ţăranii de rând. Petru munca lor aceştia nu primeau căt li se cuvenea de la boieri şi marii proprietari de terenuri, mulţi dintre ţărani trăind la nivelul subzistenţei. O mare parte din aceste terenuri au trecut în proprietatea ţăranilor care le munceau (şi cotizau prin taxe şi impozite către stat). Peste 400.000 de familii au primit teren agricol iar aproape 60.000 au primit locuri de casă şi grădină.

Prin prima decizie Cuza şi guvernul lui Kogălniceanu şi-au atras antipatia bisericilor româneşti dar şi a autorităţiilor ortodoxe din străinătate. A doua decizie, deşi de importanţă capitală pentru dezvoltarea ţării, a atras nu numai antipatia boierilor şi a marilor proprietari de pământ, dar aceasta a fost luată în ciuda opoziţiei celor mai multe partide politice, în special conservatorii şi liberalii.

În anul 1864 se încearcă o lovitură de stat care eşuează. Până în anul 1866 Cuza va conduce în mod autoritar ţara din cauza acestui eveniment. În anul 1866 conservatorii şi liberalii fac front comun şi prin ameninţări asupra lui Cuza reuşesc să îl facă pe acesta să abdice. El este înlocuit cu Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen (Carol I al României), prusac, dând ţării o linie a relaţiilor externe pro-germană (spre deosebire de linia relaţiilor externe şi chiar viziunea pro-franceză a lui Cuza).

După abdicare Cuza a fost forţat să plece in exil. A încercat să revină în ţară ca simplu cetăţean, fără vreo intenţie politică, dar s-a lovit de refuzul lui Carol.
A locuit la Paris, Viena, Wiesbaden şi Heidelberg (unde a murit în anul 1873, la 53 de ani).

Deşi se pot scoate în evidenţă multe aspecte personale negative legate de viaţa sa, consider că acestea nu ar trebui să primeze în faţa realizărilor sale ca şi conducător al ţării. Omul Alexandru Ioan Cuza ar trebui delimitat clar de conducătorul Alexandru Ioan Cuza în viziunea tuturor.

Din punctul meu de vedere, Alexandru Ioan Cuza este una dintre cele mai importante figuri istorice şi merită încadrat în "categoria grea" a domnitorilor români alături de Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazu. Aceştia reprezintă "careul de aşi" din istoria conducătorilor români.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu