În numele Domnului

"Numele Domnului" este o sintagmă cunoscută şi extrem de des folosită în discursurile creştinilor cum ar fi "Să faci [introdu aici orice îţi cere "duhovnicul", preotul, patriarhul etc. sau orice altă "autoritate divină" să faci] în numele Domnului" sau "Fie numele domnului binecuvântat..." sau "... Sfinţească-se numele Tău..." sau preferata mea, "Să nu iei numele domnului tău în deşert", etc.

Aţi prins ideea, se discută mult de numele "Domnului". În mod inevitabil, cititnd aceste lucruri se ridică nişte întrebări cât se poate de legitime cum ar fi : "Care este numele "Domnului?"" sau "De ce este "Domnul" atât de domn?".

În cazul primei întrebări, pentru aproape orice creştin răspunsul e simplu: "Dumnezeu! Acesta este numele Domnului!". La o primă vedere pare simplu dar destul de convingător, mai ales că în limba română se scrie cu literă mare (şi nu, nu din pricină că aşa se scrie conform Bisericii ci pentru că este considerat un substantiv propriu conform "sfintelor reguli" ale morfologiei).
Numele în forma actuală, "Dumnezeu" provine din limba latină (scrisă) de la "Dominus Deus" (în latina vulgară, adică cea vorbită, în  cazul spaţiului Carpato-Danubiano-Pontic, înainte de cristalizarea limbii române avea forma "Domne Deu", ulterior primind forma actuală, de "Dumnezeu").

Legat (şi) de a doua întrebare: Ce înseamnă "Dominus Deus" de fapt? Înseamnă "Domnul Zeu". Evident că atunci când a fost aleasă această denumire a zeului creştin, termenul de "domn" nu avea acelaşi înţeles pe care îl are în prezent. "Dominus, domine" în latină însemna "stăpân" (de unde in limba română avem verbul "a domina", adică "a stăpâni"). Deci: Stăpânul Zeu. Adresarea zeului cu formula de "stăpân" nu era ceva nou, ideea a fost preluată de la credinţele politeiste care îi considerau pe zeii lor stăpâni absoluţi (care decideau absolut tot iar oamenii se supuneau, inclusiv soarta, destinul implacabil, etc.).

Deci, nici varianta din limba latină nu ne oferă un nume propriu-zis pentru zeul creştinismului ci o formulă de adresare. Atunci întrebarea rămîne valabilă: "Care este numele zeului creştinismului?"

Numele adevărat este YHWH  care provine din ebraica clasică, cunoscut mai mult sub forma Yahweh. Există mai multe variante ale semnificaţiei numelui printre care "cel ce este", "cel care creează" sau "cel care face lucrurile să existe". Provenienţa numelui "YHWH" în ebraică îşi are originea (cea mai plauzibilă variantă) de la zeul Yhw, al bediuinilor Shasu, păstori nomazi ce aveau ca zonă  de răspândire sudul Egiptului antic. Israeliţii aflaţi în Egipt au preluat de la beduni denumirea transformând numele în YHWH, şi ducând ulterior cu ei denumirea în actualul teritoriu al Israelului.

Dar cum (şi mai ales de ce) s-a ajuns de la Yahweh la Dominus Deus? Pentru a înţelege această tranziţie trebuie să pornim de la momentul apariţiei primilor creştini. Israelul (Iudeea) a fost cucerit şi transformat în provincie a Imperiului Roman în anul 6 e.n., însă influenţa romanilor în regiune data de mult mai mult timp (secolul I î.e.n.). În Iudeea acelor vremuri existau multe nemulţumiri legate de clasele sociale, de viaţa grea pe care erau nevioţi să o ducă cei din pătura de jos în comparaţie cu cei bogaţi şi foarte bogaţi. Cei din pătura socială cea mai de jos erau reprezentaţi de cei care prestau anumite munci în favoarea celor bogaţi (aşa se întâmplă mereu, în orice societate unde păturile sociale sunt foarte bine individualizate). În cazul Iudeei din acele vremuri vorbim de păstori dar mai ales de pescari. Comunităţile de pescari erau cele mai sărace în acea perioadă. Nu e deloc de mirare faptul că idei precum acceptarea sărăciei, văzută ca virtute, a nedreptăţii şi speranţa unei vieţi fericite şi lipsită de griji în viaţa de dincolo, au prins cel mai bine exact în aceste comunităţi. Ulterior, aceste idei s-au concretizat într-un stil şi o filosofie de viaţă a celor săraci, din pătura de jos a societăţii. Nu uitaţi că primul simbol pe care l-au adoptat creştinii nu a fost crucea ci peştele !!! (Biserica a venit cu "explicaţia" ca Iisus şi apostolii săi erau "pescari de oameni", de unde şi simbolul, dar asta este doar o minciună sfruntată dată pentru a satisface curiozitatea unora care nu s-au documentat. Dealtfel, această pseudo-explicaţie este total lipsită de logică. Dacă ar fi existat un anume Iisus care ar fi fost răstingnit in secolul I e.n. pe care creştinii de atunci l-ar fi recunoscut ca zeu şi l-ar fi venerat, în mod logic şi obligatoriu crucea ar fi fost primul şi singurul simbol al lor). Cum s-a ajuns de la peşte la cruce? Am stabilit ca evident faptul că simbolul de peşte al primilor "creştini" provine de la comunităţile de pescari. Ideile "creştine" menţionate anterior s-au răspândit in Iudeea. Odată cu anexarea teritoriului israelian şi transformarea acestuia în provincie romană, ideile au ajuns odată cu oamenii să pătrundă, în mod progresiv şi rapid, până în cele mai îndepărtate colţuri ale imperiului. Cum au cunoscut ideile "creştinilor" de atunci o răspândire aşa de rapidă? Nimic mai simplu: Păturile sociale erau la fel de bine individualizate atunci în tot Imperiul Roman, ca şi în Iudeea, ca şi în toată lumea în ultimii aproximativ 2000 de ani şi ideile au prins repede la marea masă a populaţiei constituită din pătura de jos (ca şi în România lui 2013, această Românie a iluziilor multora dintre noi). În scurt timp "creştinii" au devenit o problemă în Imperiul Roman deoarece aceştia se închinau unui alt zeu, Yahweh (vă sună cunoscut?) şi nu adevăratelor credinţie ale romanilor (vă sună cunoscut? Adică pleiada de zei luaţi de la greci şi latinizaţi ulterior) care garantau puterea conducătorului, împăratul (vă sună cunoscut?), prin voinţa zeilor (vă sună cunoscut?). Orice creştin trebuia adus pe calea cea dreaptă a religiei politeiste (vă sună cunoscut?), cu vorbă bună (vă sună cunoscut?) sau cu forţa (ameninţări, bătăi, torturi, ucideri prin tortură prelungită etc. Vă sună cunoscut?). "Creştinii" la acel moment erau o ameninţare pentru Imperiul Roman, mai ales prin faptul că împăraţii de atunci nu prea au ştiut cum să gestioneze situaţia. Astfel, mulţi "creştini" de atunci au fost ucişi pentru a servi drept exemplu celorlalţi, pe scară largă până în secolul al IV-lea. Ce s-a întâmplat atunci ? Ei bine, ştim cu toţii: Edictul de la Milano dat de Constantin cel Mare în anul 313 (o decizie cu atât de multe consecinţe negative pentru tot restul istoriei până în prezent inclusiv). El nu numai ca şi-a dat seama cum să gestioneze problema "creştinilor" dar şi cum să o folosească în favoarea lui (să creeze un stat foarte centralizat bazat pe aceste credinţe). Însă "creştinismul" în forma în care se afla atunci, se adresa în continuare păturii sociale cea mai de jos, puţin accesibilă celorlalte. El avea nevoie ca aceste credinţe să fie adoptate de toată lumea. Deci, avea nevoie de un nou "brand". Este momentul în care apare la scară largă, pe scena credinţelor, personajul legendar, de basm, Iisus Hristos, aşa cum îl ştim noi astăzi: fiul lui Yahweh, el însuşi zeu dar şi om, născut dintr-o virgină, făcător de minuni, răstingnit, care a înviat după trei zile şi s-a ridicat la "ceruri" (o simplă poveste şi nici măcar una originală. Imi vine în minte eroul legandar al grecilor antici Heracles, fiul celui mai important dintre zei, Zeus, născut dintr-o "muritoare", Alcmene, fiind atât om cât şi zeu, capabil de minuni şi puteri ca nimeni altul, etc.). De ce este o poveste? Pentru că e greu de crezut din orice punct normal de vedere că a existat un astfel de om. Pentru că există şi alte poveşti de genul acesta care o precedă (vezi exemplul cu Heracles). Pentru că nu există nicio dovadă arheologică a existenţei lui. Pentru că niciun document din perioada presupusei sale existenţe nu îl menţionează (dacă ar fi existat şi ar fi făcut măcar un pic din ce susţine azi creştinismul, toate documentele vremii l-ar fi menţionat, ar fi ajuns vestea la Roma cu "viteza luminii" iar Vaticanul ar scoate astăzi un astfel de document ca să ne dea peste nas în mod irefutabil tuturor contestatarilor. Un astfel de document nu există dintr-un motiv foarte simplu: Iisus nu a existat). Dar ce spun eu aici? Există un document! O tablă de piatră descoperită în anul 2000 în apropiere de Marea Moartă, datând din secolul I e.n., considerată a fi fost concepută de aceeasi comunitate "creştină" care a realizat "Manuscrisele de la Marea Moartă". În acest document este vorba despre un om care a trăit în secolul I î.e.n. care s-a intitulat drept Mesia, salvatorul poporului everu, a avut apostoli şi oameni fideli care l-au urmat în misiunea sa. Numele lui: Simon din Peraea. Fost sclav lui Irod cel Mare, s-a răzvrătit împotriva acestuia (deoarece în acea perioadă, deşi teritoriul Israelului nu făcea parte oficial din Imperiul Roman, era doar un stat-marionetă. Irod "juca după cum îi cântau romanii"). Simon văzând aceste lucruri, strânge alături de el numeroşi luptători şi porneşte o rebeliune împotriva lui Irod şi a romanilor, reuşind să incendieze clădiri cu importanţă administrativă. În cele din urmă revolta sa este înăbuşită în sânge, romanii găsindu-l ulterior şi omorându-l. Tabla de piatră este cunoscută ca Evalghelia lui Gabriel în care insuşi Îngerul Gabriel îi porunceşte lui Simon să se ridice din morţi după trei zile (alte detalii despre Simon din Peraea găsiţi aici dar şi într-un documentar foarte bine realizat al celor de la National Geographic Channel, intitulat "The First Jesus?"). Revenind la secolul al IV-lea şi Constantin cel Mare şi al său proces de "remodelare" al "creştinismului",  este evident faptul că acesta a folosit ca surse de inspiraţie pentru popularizarea mitului lui Iisus istoria lui Simon din Peraea dar şi o serie de mituri şi legende mai vechi (ca cel al lui Heracles, de exemplu). Împăratul însuşi a participat la primul Conciliu Ecumenic având grijă ca lucrurile să fie trasate într-o singură direcţie, iar credinţa să fie "una şi dreaptă". Unde a putut, Constantin a folosit "vorba bună" pentru a implementa noul creştinism, unde nu s-a putut cu vorba bună a folosit metoda "pumnului în gură" (vezi conciliul ecumenic, unde "argumentele" erau de partea celui care putea ameninţa de pe poziţia de forţă) sau "cu sabia în mână" (vezi regatele de la acea vreme de pe teritoriul actual al statelor Armenia şi Georgia, creştinate cu forţa). Urmaşii lui au făcut întocmai în toate celelalte concilii ecumenice, impunând doctrina "corectă" a lor de pe poziţie de forţă, în faţa "ereticilor" cu ale lor doctrine "false". Astfel creştinii asupriţi au devenit asupritori şi au folosit forţa, intimidarea, ameninţările, tortura şi crima împotriva celor care nu erau de acord cu credinţa lor (vă sună cunoscut? Aruncaţi o privire mai sus). Au pus monopol pe moralitate, bine şi rău (definite doar din punctul de vedere al credinţei lor "drepte") şi au interzis în mod categoric orice descoperire ştiinţifică care nu se "plia" pe credinţa lor, totul culminând cu Inchiziţia.

După această foarte lungă expunere (dar spun eu, extrem de necesară), revenim la "oile noastre". De ce trecerea de la Yahweh la Dominus Deus? Pentru că procesul de "remodelare" a conceptelor creştine iniţiale trebuia să creeze o identitate romană a creştinismului, diferită de originea evreiască. În povestea cu Iisus Hristos acesta este executat prin crucifricare (spre deosebire de sursa originală de inspiraţie în care lui Simon romanii îi taie capul). Crucifixul este un simbol roman, era una ditre cele mai ieftine dar eficiente metode de execuţie. Unii au impresia că aşa-zisa execuţie a lui Iisus pe cruce a fost ceva "unicat". Era o metoda la fel de des utilizată în Imperiul Roman pe cât era tragerea în ţeapă in Ţara Românească în timpul domniilor lui Vlad Ţepeş (adică ale mele. Era o metodă la fel de ieftină şi eficientă). Delimitarea clară de evrei a creştinilor se face în Bibile în scena pe care orice istoric cu capul pe umeri o consideră o pură invenţie. Aceea în care Pilat din Pont, guvernator roman în Iudeea (cunoscut şi descris în izvoarele istorice ale vremii ca un conducător aspru, sever, dur, care se confrunta des cu revolte şi lupte de eliberare din partea evreilor şi conducea "cu mână de fier") face pe avocatul lui Iisus şi îi întreabă pe evrei dacă să îl elibereze pe el sau pe Barabas, un "agitator". Nu o face o dată, ci de trei ori, încercând parcă să îi convingă pe evrei să îl aleagă pe Iisus. Insă evreii îl aleg pe Barabas iar Pilat îl dă pe Iisus spre crucificare, spălându-se pe mâini de această treabă. Repet, pentru orice istoric normal la cap această "scenă" este nu numai total neplauzibilă, dar şi complet hilară. După descrierea făcută lui Pilat mai devreme, acesta nu numai că nu ar fi stat la discuţie cu un condamnat ca Iisus ci l-ar fi executat în secunda doi pentru a evita orice fel de probleme, cu atât mai mult nu ar fi riscat eliberarea unui agitator ca Barabas. Deci, scena aceasta din Biblie este total nerealistă. Pe lângă o delimitare cât mai mare a creştinismului de evrei romanii au urmărit să le plăteacă şi o poliţă evreilor care la un moment dat să se întoarcă împotriva lor. Se ştie că Iudeea a fost una dintre cele mai problematice provincii din Imperiul Roman iar rebeliunea lui Simon a fost una din nenumăratele astfel de lupte şi războaie de eliberare duse aprig de evrei. Şi în cele din urmă evreii au încasat "poliţa" cu vârf şi îndesat. Hitler (pe care mulţi creştini îl consideră în mod eronat ateu şi aruncă în cârca ateismului crimele sale, nedocumentându-se nici măcar un pic despre el), care nu numai că era un creştin, dar era un creştin fanatic (cine s-a informat măcar un pic pe internet despre "Mein Kampf" ar fi văzut faptul că el acolo scrie negru pe alb că crede în Dumnezeu, iar unul dintre motivele urii pe care o avea faţă de evrei este tocmai faptul că "aceştia au decis condamnarea lui Iisus la răstignire"). Ce s-a ales de evrei după ascensiunea lui Hitler la putere în Germania nu cred că mai e nevoie să discut...

În prezent Biserica nu neagă (nu o face pentru că nu poate, din cauze evidente) că Dumnezeu este Yahweh, sau mai pe româneşte, Iehova (şi acum cu siguranţă s-au aprins "beculeţele" creştinilor ortodocşi si se gândesc la "ereticii ăia nenorociţi de Martori ai lui Iehova". Da, din anumite puncte de vedere sunt mult mai iraţionali decât ortodocşii. Îmi vin în minte acum treaba aia cu refuzul transfuziilor de sânge  sau "zeciuala". Dar măcar ei ştiu cui i se închină si de ce.) Biserica susţine că nu este bine să îi spui pe nume lui Yahweh ci să îi spui în continuare "Stăpânul zeu", pentru că pe vremea când romanii au decis să îi schimbe numele nici nu se punea problema ca sclavul să i se adreseze stăpânului pe nume. În cel mai fericit caz şi-ar fi luat o biciuială zdravănă. De ce, în definitiv? Pentru că creştinii sunt robii lui Dumnezeu, adică sclavii Stăpânului Zeu. Iar cum Dumnezeu este o poveste, o invenţie ţinută în viaţă de apropae 2000 de ani prin minciună, ameninţări, negarea adevărului şi evidenţelor, tourturi şi crime, creştinii sunt sclavii popilor care propovăduiesc smerenia şi săracia ca virtuţi, dar sunt plini de bani, de aur, de maşini scumpe şi de vile şi ai politicienilor asociaţi lor (şi ei plini de banii noştrii) care mimează existenţa unui stat laic, dar finanaţează cu bani grei cultele religioase (adică în mare parte BOR şi ce mai rămîne pentru "restul lumii").
Încetaţi să mai fiţi sclavii lor! Încetaţi să mai consideraţi că săracia şi mizeria prin care trecem sunt "virtuţi", sunt "voia Domnului" iar noi ca "nişte păcătoşi ce suntem le merităm"! Este exact ceea ce vor ei să credem, să trăim într-o iluzie tot restul  vieţii noastre în timp ce ei trăiesc singura viaţă care există! Avem dreptul la o Românie normală, alcătuită din cetăţeni, nu din sclavi!
Treziţi-vă, aşa cum ne cere imnul patriei noastre, aşa cum a facut-o cu mult timp în urmă adevăratul model care a stat (în parte) la baza personajului Iisus: Simon din Peraea. El a luptat împotriva nedreptăţii. A sfârşit tragic, ce este drept, dar a murit cu demnitate, făcând ceea ce era corect pentru neamul său, ca un adevărat erou. Dar în prezent nimeni nu va muri pentru că spune nedreptăţii pe nume (nu la noi în ţară, cel puţin)! Simon a avut sabia în mână, avem şi noi "armele" noastre: raţiunea, gândirea logică, scepticismul, democraţia, drepturile omului, dreptul la exprimare liberă etc. Aceste lucruri nu le-am fi avut niciodată fără efortul celor care s-au opus dogmatismului Bisericii şi terorii acesteia, precum marii gânditori ai Renaşterii, ai curentului Iluminist, ai Umanismului, ai Revoluţiei Franceze şi marii cercetători şi oameni de ştiinţă de-alungul secolelor.

Fără efortul şi sacrificiul acestora (destui dintre ei fiind atei, pe care îi blamaţi atât de des pentru tot felul de lucruri) am fi fost şi azi umiliţi, ameninţaţi, bătuţi, torturaţi şi omorâţi, toate "în numele Domnului".  

4 comentarii:

  1. "Vlad Dracul " - Am observat in continutul articolului unele idei care nu pot fi decat proprii ale tale. Este adevarat ca oamenii sunt mintiti. Dar Domnul-Zeu exista! Isus exista!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. "Vlad Dracul "
      Pseudonimul ales de mine e "Vlad Ţepeş", nu "Vlad Dracul". Vlad Dracul a fost Vlad al II-lea, tatăl lui Vlad Ţepeş (Vlad al III-lea).

      "Am observat in continutul articolului unele idei care nu pot fi decat proprii ale tale."
      Prin idei "proprii ale mele", vrei să spui că inventez, sau ceva de genul? Am adus în discuţie aspecte istorice reale, nu am inventat nimic, dacă asta ai vrut să spui.

      "Este adevarat ca oamenii sunt mintiti."
      De acord!

      "Dar Domnul-Zeu exista! Isus exista!"
      Simpla repetare a unei afirmaţii false nu o va face adevărată. Nu exsită nicio dovadă că Domnul Zeu sau Iisus există, dimpotrivă.

      Ștergere
  2. Răspunsuri
    1. Îşi are originea în Ahriman, zeul răului/întunericului din credinţele persane.

      Ștergere