100 de milioane de euro pentru biserici. Hmmm...Poate la anul!

Astăzi au fost analizate amendamentele (în total 10.000) făcute la bugetul de stat pe anul curent.
Ştim că s-a discutat mult prin presă despre amendamentele făcute de proaspăt aleşii poporului, multe dintre acestea pentru biserici şi alte aspecte legate de acestea.

Din ziarul on-line Gândul aflăm că amendamentele făcute pentru culte (biserici, în mare parte) au fost în total 2.043 cu o valoare estimată a acestora la aproximativ 100 de milioane de euro!!!

Din fericire niciunul dintre cele 2.043 de amendamente nu a trecut, prioritate având cele cu privire la educaţie, sănătate, cultură, infrastructură etc. (adică tot ce contează în mod real la dezvoltarea societăţii).

Am spus din fericire...E bine că li s-a mai tăiat macaroana cultelor, pe de-o parte. Pe de altă parte, ştiind rolul extrem de important pe care cultele îl joacă pe scena politică, neacordarea niciunui leu în plus din actualul buget către acestea mă face să cred că situaţia financiară a României în acest an va fi cu mult mai disperată decât în ultimii 2-3 ani.

Dacă cineva are de gând să le plângă de milă bisericilor după această veste, ar trebui să nu îşi facă griji. Cultele oricum îşi vor lua partea din bugetul statului, dar nu vor mai lua în plus.
Şi aşa, cel mai puternic cult din România, BOR este totodată şi cea mai profitabilă "instituţie" (SRL, sau mai bine spus SA, deoarece are şi statul destule "acţiuni") din România în ultimii ani.

Dar şi aşa BOR nu se mai satură de bani, dorind monopol pe segmentul lor din "economia de piaţă", incriminând orice altă practică decât înmormânrea (asta înseamnă bani minus pentru BOR), cimitirele private, cât şi firmele private de pompe funebre (asta după ce în trecut au "dat de pământ" cu producătorii privaţi de lumânări şi icoane/iconiţe/cruciuliţe), în ciuda faptului că BOR nu plăteşte taxe şi impozite pe obiectele de cult pe care le vinde şi "serviciile" pe care le prestează.

Se anunţă un an 2013 extrem de dificil pentru români...

"Ia" de la Oprescu 16 %

Pe 22 Decembrie scriam pe blog despre "miracolul supravieţuirii sfârşitului lumii" care tocmai trecuse, atrăgând atenţia, mai în glumă mai în serios, asupra faptului că vor veni vremuri grele la începutul acestui an din cauza majorării taxelor şi impozitelor.

La începutul acestei luni în anumite judeţe deja se decidea creşterea taxelor şi impozitelor cu 16 %. Primarul general şi "bestial" al Bucureştiului, Sorin Oprescu declara că nu intenţionează să majoreze taxele şi impozitele pentru locuitorii capitalei.

Numai că astăzi s-a sucit declarând că "Toate dările care sunt la sectoare şi le încasează sectoarele cresc, de la taxa auto, taxa pe proprietate cu 16%, 1% la unii după calculele făcute, parcările şi aşa mai departe". (sursa: Gândul).

Mâine se va decide în cadrul şedinţei Consiliului General al Municipiului Bucureşti dacă se vor majora sau nu taxele şi impozitele în Bucureşti. Să vedem ce se va decide, deşi cred că ştim cu toţii bine la ce să ne aşteptăm...

Dacă bucureştenii i-au dat la alegerile din 2012, contând pentru Primăria Bucureştiului, lui Oprescu peste 56 %, nu văd de ce nu i-ar mai da acum încă 16 %.

Ia de la Oprescu!

Şi BOR o caută pe Elodia, nu doar Dan Diaconescu

Dintr-un articol publicat ieri în ziarul on-line Gândul aflăm că după declaraţia făcută de poliţistul Cristian Cioacă cum că soţia sa nu e moartă, ci se ascunde într-o mănăstire din România, Patriarhia a trimis chestionare legate de acest subiect la toate cele 310 mănăstiri şi schituri din ţară. Elodia, evident, a fost de negăsit.
Credeam că asta e treaba poliţiştilor, nu a Patriarhiei care teoretic ar trebui să se ocupe de "cele sfinte".

Săracul Dănuţ Senzaţionescu, ce audienţe "beton" ar fi făcut el acum pe subiectul ăsta dacă OTV-ul ar mai fi transmis! Glumeam, evident, nu am ajuns să îi plâng de milă "săracului" Dan Diaconescu, cu ale lui audienţe făcute de cei săraci cu duhul.

În concluzie, credeţi că Elodia se află ascunsă într-o mănăstire în ciuda comunicatului Patriarhiei care neagă acest lucru?
DA./NU.
Aşteptăm SMS-urile dumneavoastră trimise în direct şi în reluare la numărul de mobil al camerei de gardă de la Spitalul 9.

"Războiul cimitirelor" şi piaţa serviciilor de înmormântare

SC BOR SRL condamna în mod vehement practica incinerării cu ocazia morţii lui Sergiu Nicolaescu, promovând înmormântarea în dauna acesteia.
Mai nou nici înmormântarea nu poate fi oricum, pentru că nu mai e "sfântă" dacă se face în cimitirele private, ci doar în cimitirele aparţinând BOR sau ale statului (şi cum statul nostru se confundă atât de profund cu BOR, deşi de jure cimitirele respective aparţin statului, de facto, aparţin tot BOR).

Totul a pornit de la un reportaj făcut cu camera ascunsă de reporterii de la PRO TV în care un preot din Moldova refuză să ţină o slujbă de înmormântare unei (presupuse) persoane decedate care ar fi urmat să fie înmormântată într-un cimitir privat, invocând ordinul superiorilor.

Acest subiect a fost dezbătut mai pe larg, printre alţii, de "colegii de breaslă" Profu' de Religie şi Sebastian Bârgău. 

Astăzi a apărut reacţia oficială a Patriarhiei (prin intermediul purtătorului de cuvânt, preotul Constantin Stoica) şi a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei (prin intermediul "părintelui" consilier Marian Timofte).
Aceste reacţii au fost publicate astăzi într-un articol vast al celor de la Gândul.

Mă voi rezuma doar la următorul paragraf (aparţinând domnului "părinte" consilier al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Marian Timofte.):

"Noi nu ne luptăm cu niciun patron. Domnule, el să facă, să investească, dar nu îi pot obliga pe preoţi să săvârşească înmormântări şi slujbe într-un loc pe care noi nu-l recunoaştem. Îşi asumă un risc ca în oricare altă afacere. Să iasă sau să nu iasă. Ce se întâmplă dacă un cimitir privat are un preot caterisit să facă slujbe sub preţul pieţei? Sperăm ca preoţii să aducă la cunoştinţa credincioşilor să evite cimitirele private. Nu avem nicio luptă cu nimeni. Respectăm Hotărârea din iulie 2012 a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române care a adus la cunoştinţă tuturor eparhiilor aceste aspecte".

Deci, ei nu se luptă cu niciun patron dar le este interzis preoţilor să efectueze slujbe de înmormântare în cimitirele private. Ba mai mult, gura păcătosului adevăr grăieşte, după cum bine ştim. "Părintele" consilier face mai departe următoarea afirmaţie: "Ce se întâmplă dacă un cimitir privat are un preot caterisit să facă slujbe sub preţul pieţei?". Conştientizaţi ce spune omul bisericii? Spune clar şi răspicat că există o piaţă a slujbelor de înmormântare (ca orice altă piaţă de servicii), ba mai mult, că există şi un "preţ corect" al pieţei, temându-se de faptul că privaţii (concurenţa) ar putea folosi un preot caterist (adică răspopit, scos din rândul clerului. Cu alte cuvinte acel "har al Duhlui Sfânt" acordat prin "taina preoţiei" se anulează printr-o decizie scrisă cu un pix pe o foaie) care să perceapă un preţ mai mic.
Extraordinar! Domnule Timofte, eu zic să faceţi o reclamaţie la Consiliul Concurenţei, aşa ceva este inacceptabil!
Şi dacă tot s-a apucat domnul "părinte" consilier să vorbească de "preţul corect al pieţei", păcat că nu ne-a spus şi care este "preţul corect" al unei slujbe de înmormântare. Dar pentru botez, nuntă, "sfântul maslu", sfeştanie, care este preţul corect domnule Timofte? Întreb şi eu...

Aceştia sunt exact oamenii care susţineau sus şi tare că ei nu obligă pe nimeni să plătească pentru "tainele" menţionate mai sus, ci faptul că dă fiecare credincios dacă vrea şi cât vrea iar banii sunt folosiţi pentru biserica respectivă. Vax albina! Cum rămâne domnilor preoţi cu treaba aia "Să nu minţi!" pe care o promovaţi atât de des?

Cu alte cuvine, preoţii nu dau doi bani pe ceea ce predică, lucrurile respective trebuie ţinute doar de credincioşi, nu şi de popi, care se bat cu pumnul în piept că sunt smeriţi, cinstiţi şi spun adevărul. În schimb adună averi peste averi pe spatele naivilor care îi cred şi îi îmbuibă cu bani.

Deci, dragi concetăţeni români creştin-ortodocşi, aceştia sunt oamenii pe care îi consideraţi modele de viaţă şi pe care îi credeţi în mod necondinţionat. Eu zic să vă mai gândiţi...

C.N.A. a scos Trinitas TV de pe lista posturilor "must-carry"

Acum trei zile Consiliul Naţional al Audiovizualului a definitivat lista canalelor de televiziune "must-carry".
Această listă cuprinde televiziunile pe care operatorii de cablu tv sunt obligaţi să le transmită în cadrul pachetelor tv (pe lângă alte posturi pe care doresc să le transmită), calculate anual în funcţie de audienţă.

Astfel, noua listă cuprinde următoarele canale tv: TVR 1, TVR2, TVR 3, TVR News, TV5, PRO TV, Antena 1, Kanal D, Antena 3, Prima TV, Realitatea TV, Naţional TV, B1 TV, România TV, OTV, Antena 2, Favorit TV, Taraf TV, Kiss TV, Euforua Lifestyle TV, GSP TV, N 24 Plus, U TV, Music Channel, TV Neptun, Naşul TV, Transilvania Live, Look TV, H!T Music Channel, TV H2O şi Inedit TV.
Surprinde în mod neplăcut prezenţa în această listă a posturilor de un mare prost gust, Taraf TV şi OTV, recomadate de audienţele pe 2012.

Din lista programelor "must-carry" au fost scoase canalele  Mynele TV, Trinitas TV, DDTV, Money Channel, Speranţa TV şi TOP 1 (sursa: Ziarul Financiar).
 
 Trinitas TV este postul de propagandă al BOR, post finanţat (ca şi multe alte "servicii" ale BOR), cu bani de la stat (inclusiv aparatura de transmisie)
Din aspectele expuse mai sus rezultă două concluzii îmbucurătoare:
1) Audienţa postului de propagandă al BOR a scăzut drastic pe parcursul anului 2012 (nemenţinându-se în listă);
2) Operatorii de cablu nu vor mai fi obligaţi să transmită Trinitas TV (cel puţin anul acesta).

Asta nu înseamnă neapărat că vor înceta să îl transmită. Rămâne de văzut ce reacţie vor avea operatorii de cablu (dacă vor fi de partea obscurantismului şi propagandei religioase sau a raţiunii şi adevărului), nemaifiind obligaţi să tramsită un post care şi aşa nu are prea mare audienţă încât să fie recomandat ca profitabil de transmis.

Reamintesc faptul că cel mai important "jucător" de pe piaţa operatorilor de cablu din ţara noastră, Digi (RCS-RDS) a luat deja o decizie impotriva cunoaşterii şi a informării prin scoaterea din grila de programe a tuturor canalelor din gama "Discovery", înlocuidu-le cu canale de documentare proprii, care nu sunt neapărat mai slabe, dar acoperă o varietate de domenii de interes mult mai restrânsă. Rămâne de văzut ce decizie va lua în cazul postului Trinitas TV.

Poate cu această decizie a CNA-ului, postul de propagandă al BOR va avea o vizibilitate din ce în ce mai redusă, fiind un prim şi mic pas spre o societate educată, informată şi raţională.

Memento: Unirea Principatelor Române şi Alexandru Ioan Cuza

Astăzi se implinesc 154 de ani de la Unirea Principatelor Moldovei şi Valahiei.
Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor în Valahia în data de 24 ianuarie 1859, după ce fusese ales la data de 5 ianuarie ca domnitor în Moldova, profitându-se de ambiguitatea Convenţiei de la Paris din 1958 care prevdea o uniune mai degrabă de jure decât de facto (doi domnitori, două guverne, două adunări şi o Comisie la Focşani). Nu se stipula nicăieri în Convenţie faptul că nu putea candida aceeaşi persoană în ambele ţări. Astfel, se face uniunea de jure şi de facto a celor două principate, stabilindu-se capitala la Bucureşti.

Rolul lui Alexandru Ioan Cuza a fost extrem de important prin deciziile şi reformele pe care le-a pus în aplicare în timpul domniei sale (asistat de Mihail Kogălniceanu, ministru şi mai apoi prim-ministru al României).
Reformele, legile şi deciziile sale au avut ca scop consolidarea şi modernizarea statului, dintre care se pot aminti: secularizarea averilor mănăstireşti (1863),  reforma agrară (1864), reforma învăţământului (1864), reforma fiscală, înfiinţarea primelor universităţi din ţară (Iaşi-1860 şi Bucureşti-1864), o constituţie ce avea să inlocuiască "Regulamentele Organice" ca lege fundamentală a statului, un cod civil după modelul francez al lui Napoleon, un cod penal,  organizarea primei armate naţionale, înfiinţarea Şcolii de Arte Frumoase de la Bucureşti, contractarea în anul 1865 a firmei din Anglia, Barkley-Stanisforth pentru construirea primei linii de cale ferată din ţară (Bucureşti-Filaret-Giugiu), inaugurată în 1869 de Carol I, şi multe alte decizii, în toate domeniile.

Unele din aceste decizii s-au întors împotriva lui (este vorba de legea secularizării averilor mănăstireşti şi reforma agrară).

Legea secularizării averilor mănăstireşti (deşi criticată de toţi părtinitorii Bisericii) a fost una dintre cele mai importante cu efecte pozitive sub mai multe aspecte. Înainte de această lege, aproximativ 25 % din terenul arabil şi cel forestier aparţinea mănăstirilor. Aceste resurse, în cea mai mare parte a lor nu numai că nu erau accesibile statutlui, dar mai mult, luau drumul Constantinopolului, al Muntelui Athos şi al Ierusalimului (deoarece instituţia bisericească ortodoxă română la acea vreme avea statut de Mitropolie şi era subordonată Patriarhiei de la Constantinopol). Statul a confiscat terenurile şi proprietăţiile mănăstirilor, (unele dintre acestea fiind transformate în biserici de mir, unele schituri fiind desfiinţate), averile acestora, a impus un nivel de fiscalitate de 10% din veniturile lor, mai mult, a recuperat anumite averi de la Muntele Athos (trimise de domnitori precum Mihai Viteazul sau Ştefan cel Mare). De asemenea se hotărăşte prin lege ca slujbele să se ţină în limba română şi nu în slavonă sau în greacă (cum se întâmpla până atunci, fiind un pas extrem de important în impunerea limbii române şi a alfabetului latin în activităţi şi publicaţii). Patriarhul Sofronie al III-lea al Constantinopolului s-a arătat extrem de nemulţumit de aceste decizii, iar statul român s-a oferit să plătească o despăgubire de 30 de milioane de franci. Oferta a fost refuzată. Prin această lege, dar şi prin aplicarea noului cod civil a fost eradicat definitiv sclavagismul de pe teritoriul ţării noastre. Ultimii sclavi erau sclavii mănăstireşti (în marea lor majoritate ţigani).

Prin reforma agrară a fost înlăturat sistemul feudal de organizare a terenurilor agricole, care aparţineau marilor boieri, iar pentru munca terenurilor agricole erau folosiţi ţăranii de rând. Petru munca lor aceştia nu primeau căt li se cuvenea de la boieri şi marii proprietari de terenuri, mulţi dintre ţărani trăind la nivelul subzistenţei. O mare parte din aceste terenuri au trecut în proprietatea ţăranilor care le munceau (şi cotizau prin taxe şi impozite către stat). Peste 400.000 de familii au primit teren agricol iar aproape 60.000 au primit locuri de casă şi grădină.

Prin prima decizie Cuza şi guvernul lui Kogălniceanu şi-au atras antipatia bisericilor româneşti dar şi a autorităţiilor ortodoxe din străinătate. A doua decizie, deşi de importanţă capitală pentru dezvoltarea ţării, a atras nu numai antipatia boierilor şi a marilor proprietari de pământ, dar aceasta a fost luată în ciuda opoziţiei celor mai multe partide politice, în special conservatorii şi liberalii.

În anul 1864 se încearcă o lovitură de stat care eşuează. Până în anul 1866 Cuza va conduce în mod autoritar ţara din cauza acestui eveniment. În anul 1866 conservatorii şi liberalii fac front comun şi prin ameninţări asupra lui Cuza reuşesc să îl facă pe acesta să abdice. El este înlocuit cu Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen (Carol I al României), prusac, dând ţării o linie a relaţiilor externe pro-germană (spre deosebire de linia relaţiilor externe şi chiar viziunea pro-franceză a lui Cuza).

După abdicare Cuza a fost forţat să plece in exil. A încercat să revină în ţară ca simplu cetăţean, fără vreo intenţie politică, dar s-a lovit de refuzul lui Carol.
A locuit la Paris, Viena, Wiesbaden şi Heidelberg (unde a murit în anul 1873, la 53 de ani).

Deşi se pot scoate în evidenţă multe aspecte personale negative legate de viaţa sa, consider că acestea nu ar trebui să primeze în faţa realizărilor sale ca şi conducător al ţării. Omul Alexandru Ioan Cuza ar trebui delimitat clar de conducătorul Alexandru Ioan Cuza în viziunea tuturor.

Din punctul meu de vedere, Alexandru Ioan Cuza este una dintre cele mai importante figuri istorice şi merită încadrat în "categoria grea" a domnitorilor români alături de Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazu. Aceştia reprezintă "careul de aşi" din istoria conducătorilor români.

Şi Biserica Romano-Catolică îşi face propagandă cu ocazia morţii lui Sergiu Nicolaescu

Despre propaganda Bisericii Ortodoxe Române în cazul Sergiu Nicolaescu am scris aici şi totodată despre reacţia gloatei ortodoxe, aici.

În cursul zilei de ieri s-a oficiat o slujbă religioasă de către Biserica Romano-Catolică pentru Sergiu Nicolaescu. Slujba a avut loc la Catedrala Sfântul Iosif din Bucureşti, reprezentanţi ai bisericii spunând că aceasta s-a efectuat la rugămintea credincioşilor catolici.
Aşa cum era de aşteptat, replica Bisericii Ortodoxe Române nu s-a lăsat deloc aşteptată, BOR întărind ideea de "păgânism" în ceea ce priveşte incinerarea şi spunând că "nu doreşte să intre în polemică cu Biserica Romano-Catolică". (da, "sigur". La ce s-au mai apucat să dea acel comunicat de presă care condamnă practica incinerării făcând referire la Biserica Romano-Catolică, dacă nu vroiau o "polemică"?) .

Imediat după publicarea articolelor cu această ştire, numeroşi comentatori au considerat fapta Bisericii Romano-Catolice drept una de admirat, de bun simţ, în atinteză cu cea a Bisericii Ortodoxe.
Totul e doar propagandă, marketing, publicitate, imagine (spuneţi-i cum vreţi), menite să crească numărul de credincioşi ai Bisericii Romano-Catolice din România. După cum bine ştim din statistici, BOR deţine un segment uriaş pe "piaţa serviciilor mistico-religioase", catolicismul ocupând abia locul trei în ţara noastră, după cultele protestante. Au mare nevoie de noi "clienţi" pentru un evetual "reviriment economic". Aceasta a fost o ocazie bună.

Biserica Romano-Catolică este aceeaşi iluzie cu Biserica Ortodoxă şi cu alte culte. Fiecare dintre cele două biserici susţin că spun adevărul despre învăţăturile creştine originale. Ba mai mult, Biserica Ortodoxă se bate cu pumnul în piept că este "adevărata păstrătoare a tradiţiilor şi obiceiurilor creştine bimilenare" spre deosebire de Biserica Catolică ce a făcut modificări în timp.
În realitate, din punct de vedere al învăţăturilor şi tradiţiilor creştine primare, niciuna din cele două biserici nu este păstrătoarea întru totul a lor. Amândouă au adus modificări de-alungul istoriei. Romano-catolicii i-au acuzat pe ortodocşi în cazul iconoclasmului, a puterii Patriarhului Cosntantinopolului prin titlul său, în timp ce ortodocşii i-au acuzat pe catolici în cazul Clauzei Filioque, conceptul cezaropapismului şi folosirea pâinii nedospite pentru euharestie. Dispute au existat şi în cazul celibatului clericilor, catolicii impunându-l, în timp ce otodocşii lăsând această decizie liberă pentru fiecare cleric.

Pare o dispută teologică echilibrată, cu "argumente" de o parte şi de cealaltă, nu?. Ei bine, acestea au fost doar motivele aparente ale rupturii şi nu cauza. Aşa cum ne-am obişnuit, cauza este de fapt una politică. În articolul "În numele Domnului" am făcut o vastă analiză asupra apariţiei creştinismului, dezvoltarea sa, mitul lui Iisus şi totodată deciziile lui Constantin cel Mare în cazul creştinismului prin care a urmărit o centralizare accentuată din punct de vedere politic şi social în cadrul Imperiului Roman la vremea sa.
Creştinismul era condus atunci de papă, existând şi patriarhi în est în Cosntantinopol, în Grecia, la Ierusalim şi la Alexandria, cu o anumită putere de decizie. Primul eveniment important a fost împărţirea Imperiului Roman în anul 395 de către Theodosiuis I celor doi fii ai săi: Arcadius (partea de răsărit) şi Honorius (partea de apus). Scindarea Imperiului Roman în două state separate, vest şi est a conferit patriarhilor din est o importanţă mai mare, o anumită autonomie faţă de papalitate, începând modificări în cadrul dogmelor în ambele tabere. Papalitatea îi acuza pe patriarhi de tentativa de a se considera la fel de importanţi precum papa în timp ce patriarhii îl acuzau pe papă de o prea mare autoritate decizională, atât din punct de vedere religios cât şi politic (cezaropapism). Aceste contradicţii cresc în amploare pe parcursul secolelor următoare. Mult mai târziu, cucerirea de către musulmani a unor tertiorii din Imperiul Bizantin (Siria, Israelul, Egiptul etc.) determină retragerea autorităţilor creştine din aceste teritorii şi concentrarea lor în Constantinopol. Astfel, se centralizează autoritatea religioasă est-creştină în Patriarhia de la Constantinopol. Din punct de vedere religios este momentul în care se cristalizează rivalitatea Roma - Constantinopol  (practic rivalitatea dintre Sfântul Imperiu Romano-German, continuatorul Imperiului Roman de Apus în vest şi Imperiul Bizantin, practic fostul Imperiu Roman de Răsărit aflat acum sub influenţă culturală şi lingvistică grecească, modificat teritorial prin pierderea unor regiuni în faţa musulmanilor). Punctul maxim al conflictului de interes între vest şi est culminează cu ruperea definitivă din punct de vedere religios (marea Schismă, 1054) în Biserica Creştină Apuseană (Romano-Catolică, cu sediul la Roma) şi Biserica Creştină Răsăriteană (Ortodoxă, cu sediul la Constantinopol). Ulterior schismei există conflicte teritoriale între cele două, vizând în special Sicilia, partea de sud a Peninsulei Italice şi partea de vest a Peninsulei Balcanice).

În concluzie, niciuna dintre cele două biserici nu păstrează dogma originală a creştinismului, diferenţele dintre ele fiind acumulate pe parcusrul secolelor din motive de influenţă decizională, politică, teritorială, şi control al resurselor de pe teritoriile aferente dintre est şi vest, "disputele teologice" fiind doar un pretext pentru Roma în încercarea de a-şi păstra influenţa în est, iar pentru Constantinopol de a ieşi de sub influenţa Romei şi ulterior, de a-şi consolida puterea.

Şi uite aşa am ajuns de la Sergiu Nicolaescu, pe care astăzi "se bat cultele din România", în ciuda faptului că există un mare semn de întrebare dacă el a fost sau nu ateu (cu siguranţă ştia care sunt consecinţele religioase ale incinerării, dar totuşi aşa a vrut), la Marea Schismă.
Cine ştie, poate în zilele următoare cultele protestante vor dori să intre şi ele în această "horă" şi să îşi aducă un plus la capitalul lor de imagine pe seama lui Sergiu Nicolaescu şi vom vorbi şi despre refornele religioase a lui Henric al VIII-lea, Calvin şi Luther cu această ocazie.

"Viitorul preşedinte" a fost deja suspendat. E de bine sau e de rău?

Desigur că nu mă refer la Crin Antonescu, ci la viitorul preşedinte inchipuit al României, Dan Diaconescu (sperăm noi cei cu capul rămas cât de cât pe umeri că va rămâne închipuit şi pe viitor. Asta nu înseamnă neapărat că primul ar fi ceea ce susţine că este).
Cum a fost suspendat? Simplu: i s-a retras licenţa de transmisie pentru postul OTV ("Zero TV", a.k.a. Oglinda TV ) de către Consiliul Naţional al Audiovizualului din cauza neachitării unor amenzi date de instituţie.
Am comutat televizorul pe frecvenţa pe care transmitea OTV ca să mă conving cu ochii mei că minunea aceasta nu e doar un zvon.
Şi într-adevăr, pe ecran suntem întâmpinaţi cu următorul mesaj:

"ANUNŢ:
Prin decizia nr. 45 din 22.01.2013, CNA a retras licenţa audiovizuală pentru serviciul de programe OTV şi a solicitat societăţii noastre întreruperea difuzării postului de televiziune OTV."

Adevărul este ca Dan Senzaţionescu a sărit de prea multe ori calul în tot ce a susţinut pe postul său prin manipulare, minciună şi emisiunile sale de prost gust destinate celor cu un nivel al IQ-ului sub cel al mării, iar orice telespectator decent probabil că a întâmpinat vestea măcar cu un zâmbet.

Dar oare este înţelept să ne bucurăm?
În primul rând, DD a criticat în ultima vreme actuala clasă politică, numai că, evident, nu el e omul potrivit care să facă asta. De plătit, plăteşte acum (şi plăteşte şi pe bune, printre altele).
Şi totuşi nu ar trebui să ne bucurăm. Chiar dacă OTV-ul este un post TV de toată jena, CNA-al a stabilit astăzi un precent. Un precedent care pe viitor se poate dovedi extrem de periculos faţă de libertatea de exprimare, cu posibilitatea de a transforma CNA-ul într-un instrument şi mai puternic în mâna unor politicieni cu tendinţe dictatoriale (aşa s-a şi întâmplat în ultimii ani când instituţia a fost, în mare parte în mâinile "întâiului căpitan al ţării").
În al doilea rând, transmisiunea este doar suspendată, deci "viitorul preşedinte" se va întoarce "în forţă" susţinând sus şi tare că toată galaxia conspiră împotriva lui, ceea ce, din păcate îi ca aduce mai multe voturi la următoarele alegeri (asta pentru că am văzut de atâtea ori cât de mult îl duce pe românul de rând capul când vine vorba de votat. Nu e o generalizare, dar e valabilă pentru marea masă de cetăţeni).

În concluzie, România ia o pauză forţată, dar bine meritată de la abertaţiile, minciunile şi mizeriile lui Dan Diaconescu. O pauză care ar fi trebuit să fie luată de cetăţenii noştrii din iniţiativă proprie.
OTV-ul ar trebui suspendat nu prin deciziile CNA-ului ci cu telecomanda, în fiecare zi.

Despre pariuri: Pariul lui Pascal

Ca argument pentru credinţa lor, unii creştini folosesc "Pariul lui Pascal" (mulţi dintre ei habar nu au cine a formulat ideea sau de ce această idee este un pariu).

Filosoful francez Blaise Pascal a fost primul care a enunţat această idee, sub următoarea formă:

"Dacă crezi în Dumnezeu şi el există, ajungi în rai.
Dacă crezi în Dumnezeu, dar el nu există, nu pierzi nimic.
Dacă nu crezi în Dumnezeu, dar el există, te duci in iad.
Dacă nu crezi în Dumnezeu şi chiar nu există, într-adevăr ai avut dreptate, dar eşti tot în situaţia celui care a crezut.
În concluzie, mai bine crezi şi poţi să câştigi totul decât să nu crezi şi să rişti să pierzi totul."

Afirmaţia de mai sus este un pariu. Eşti îndemnat să îl "joci" în eventualitatea câştigării "potului cel mare", biletul de intrare în rai. Diferenţele dintre un pariu clasic (jocuri de noroc gen cazinou, loterie, pariuri sportive etc), constă în faptul că aici se adaugă (prin apelul la frică, un pseudo-argument) o consecinţă negativă dacă nu "pui pariul" (iadul) şi se sugerează că miza pariului este 0. Dar cum ştim bine, orice pariu are o miză şi este foarte tentant.

Să analizăm îndeaproape:

"Dacă crezi în Dumnezeu şi el există, ajungi în rai.
Dacă crezi în Dumnezeu, dar el nu există, nu pierzi nimic."

În primul rând, se "dau cote egale" între posbilitatea ca Dumnezeu să existe şi posibilitatea ca Dumnezeu să nu existe. Ideea de Dumnezeu promovată în creştinism intră în conflict cu toate domeniile cunoaşterii ştiinţifice (cele mai evidente fiind istoria, geografia, geologia, astronomia, biologia, fizica, etc) şi totodată, atributele sale se bat cap în cap şi se exclud, existenţa sa neputând fi viabilă din punct de vedere logic (intră în conflict şi cu logica). Toate aceste domenii ale cunoaşterii susţin lucruri adevărate, dovedibile şi funcţionale, spre deosebire de ceea ce susţine biserica, fără absolut nicio dovadă verificabilă.
Deşi este evident că posibilitatea existenţei lui Dumnezeu, din punct de vedere logic, este nulă, măcar de dragul discuţiei să zicem că ar fi extrem de improbabilă, neglijabilă.  
Atunci, despre care Dumnezeu vorbim aici? Există numeroase culte şi secte creştine care susţin lucruri diferite despre Dumnezeu şi ceea ce vrea el. Pentru niciuna din aceste variante nu există vreo dovadă verificabilă. Cu alte cuvinte, există atâţia dumnezei câte culte şi secte creştine există. Mai mult decât atât, la "agenţia de pariuri creştină a lui Pascal" "oferta zilei" include doar dumnezeii creştini. "Pe cealaltă stradă, la colţ", există "concurenţa": altă "agenţie de pariuri" care te îndeamnă să "pariezi pe Allah". Includeţi "Allah" în textul lui Pascal în loc de Dumnezeu. Sesizaţi vreo diferenţă ? Nu! Fiecare religie şi credinţă de pe planetă susţine că este religia/credinţa adevărată şi că dacă nu crezi în zeii promovaţi de ea, rişti consecinţe negative. Şi sunt mii de zei. Din punctul ăsta de vedere suntem cu toţii condamnaţi. Partea bună este că toate aceste credinţe/religii au ca argumente demostrabile în favoarea zeilor lor tot atâtea câte are creştinismul în favoarea lui Dumnezeu: adică niciunul.
Mai departe, se sugerează că miza pariului este zero, "că nu pierzi nimic dacă nu crezi". Greşit! Orice pariu are o miză, oricăt de nesemnificativă pare. În cazul acestui pariu, miza este chiar viaţa ta pe care ţi-o iroseşti, crezând o minciună sfruntată, o iluzie care îţi impune un anumit mod de viaţă, altul decăt cel firesc, şi consumarea unor resurse importante (bani, timp etc.).

Mai departe...

"Dacă nu crezi în Dumnezeu, dar el există, te duci in iad."

Cum am spus, nu există nicio dovadă pentru existenţa zeilor, implicit nici pentru consecinţele negative. Ameninţarea cu iadul este făcută doar pentru a trezi frica în om, nu ţine de raţiune. Plus că treaba asta intră în contradicţie cu toate învăţăturile creştine. Păi crezi că Dumnezeu te va primi în rai doar pentru că ai crezut în el ca să primeşti biletul de intrare în rai, fără să fii "un bun creştin" şi fără să faci exact cum îţi spun învăţăturile creştine? Ei bine, da, se poate! Păi "necunoscute sunt căile Domnului". Pe cât de necunoscute, pe atât de încurcate. Şi pe cât de încurcate pe atât de contradictorii. Poţi să fii un nelegiut imoral toată viaţa şi să ajungi în rai doar pentru că "ai pariat" la sfărşit pe Dumnezeu. Cum aşa? Simplu! Vă amintiţi cine a fost prima persoană care a primit "cetăţenie" în rai? Tâlharul de pe crucea din dreapta crucii lui Iisus, pentru că la final a crezut în el (ăla din stânga, tot tâlhar, nu a primit nici măcar "viză", că nu a crezut). Deci unul care a dus o viaţă imorală, care a furat şi probabil că a dat şi în cap şi a omorât pentru a fura (nu ar fi fost răstignit aşa, doar pentru două-trei găinării), contrar tuturor "normelor de conduită morală" date de Dumnezeu, ajunge în rai pentru că la final îl pupă în fund cu multă ardoare pe Dumnezeu. Treaba asta are un singur nume: MITĂ! ALO, D.N.A.-ul?. Desigur că nu se va sesiza nimeni. Nu se sesizează nimeni la mita electorală, darămite la "sfânta mită cerească". Totodată dacă eşti un ateu responsabil, moral, altruist, de bun simţ şi civilizat faţă de semenii tăi, ţi se va indica "primul lift pe stânga care coboară la cazane" pentru că ai refuzat să "joci la pariuri" (Pariul lui Pascal, fireşte). Păi treaba asta spune multe despre "moralitatea" lui Dumnezeu.
Dar nu vă faceţi griji, Dumnezeu, iadul, raiul şi alte bazaconii de genul acesta sunt doar nişte poveşti de speriat copii mici (sau oameni "mari" care au refuzat să se maturizeze, după caz).

"Dacă nu crezi în Dumnezeu şi chiar nu există, într-adevăr ai avut dreptate, dar eşti tot în situaţia celui care a crezut."

Adică ai avut dreptate că "treaba asta cu pariurile este doar o iluzie menită să te uşureze de resurse care să intre în posesia agenţiei de pariuri", dar "nu pierzi nimic". "Da, sigur". Tocmai am stabilit mai sus cu două paragrafe ce pierzi, dacă joci Pariul lui Pascal şi miza nu e deloc 0, dimpotrivă.

"În concluzie, mai bine crezi şi poţi să câştigi totul decât să nu crezi şi să rişti să pierzi totul."

Ce promovare! Ce inducţie subliminală! Ce minciună!

În concluzie, mai bine nu te apuci de pariuri. Şi dacă la pariurile clasice există totuşi o şansă infimă să câştigi ceva (deşi pe termen lung cu siguranţă raportul câştig/pierdere va fi mai mult ca sigur în favoarea agenţiei de pariuri şi nu a ta), la Pariul lui Pascal pierzi din start. Miza nu este 0, aşa cum se sugerează. Acesta este un "Pariu cu viaţa" (şi nu, nu mă refer la acel serial "de o valoare cinematografică incontestabilă" de pe PRO TV) ci la însăşi viaţa ta, care o pui ca miză pentru un lucru lipsit de adevăr...Lipsit de raţiune...Pentru o minciună....Pentru o iluzie...Pentru iluzia pe care liderii religioşi vor să o dăm la schimb pe realitate, pentru beneficiul lor şi numai al lor.

În cazul nostru, agenţia de pariuri cu acoperire naţională, S.C.  B.O.R. S.R.L. Adică S.C. "Bet Only Right" S.R.L.. În traducere, "Pariaţi Doar cu Dreapta". Nu cu mâna dreaptă (sau nu doar cu mâna dreaptă, ci şi cu cea stângă), ci cu "Dreapta Credinţă Ortodoxă" (pleonasm asumat), fireşte!

Un an de la protestele din ianuarie 2012 sau de ce nu mai este nimeni în România actuală care să merite să fie votat

Acum două zile în data de 12 ianuarie 2013 s-a împlinit un an de la debutul protestelor, începute la Târgu Mureş pentru suţinerea lui Raed Arafat în disputa cu Traian Băsescu în ceea ce privea statutul serviciului de urgenţă SMURD (se dorea trecerea lui către privaţi, cel mai probabil către "băieţii deştepţi"). În scurt timp aceste proteste au devenit o mişcare de stradă anti-Băsescu. Firul evenimentelor de atunci este cu siguranţă cunoscut de toată lumea aşa că nu voi insista asupra acestui aspect.
 Protestatarii de atunci au cerut trei lucruri mari şi late:
1) "Jos Băsescu!"
2) "Jos Boc!"
3) "Alegeri anticipate!"

Din păcate nu s-a putut decât "Jos Boc!" pe care Băsescu l-a sacrificat imediat în încercarea de a opri manifestaţiile (la figurat, cam ce i-a făcut Alexandru Lăpuşneanu lui Moţoc în nuvela lui C. Negruzzi). Însă nu a fost suficient. Protestele au continuat.

Cocoţaţi pe valul de antipatie al poporului faţă de Băsescu, Uniunea Social Liberală şi-a luat angajamentul  de a satisface cele două doleanţe rămase: "Jos Băsescu!" şi "Alegeri anticipate!".
USL-ul (alianţă politică total contra naturii formată din PSD, partid "de stânga", PNL, partid "de dreapta" şi PC, Partidul Conservator, de centru care când e cu PSD, când e cu PNL) a obţinut majoritatea voturilor la alegerile locale din 2012. Să nu vă inchipuiţi că oamenii au votat USL pentru idei, reforme, programe etc. Nu! Au votat dintr-un singur motiv: ura faţă de Băsescu şi promisiunea acestora de a-l da jos. Recunosc că şi eu i-am votat din acelaşi motiv (în PSD nu am avut niciodată încredere cât despre PNL...ei bine PNL-ul de data aceasta  părea din alt "aluat" decât PSD-ul. Repet, părea...În 2004 PNL-ul făcea parte din "D.A." alături de PDL, însă pe parcurs s-au întors împotriva lui Băsescu şi a abuzurilor sale de putere. Călin Popescu Tăriceanu a fost destituit din funcţia de prim-ministru care i-a revenit lui Băsescu Boc.

Şi a venit şi momentul  examenului şi împlinirea promisiunilor pentru USL. În cazul referendumului pentru demiterea lui Traian Băsescu USL-ul a dat dovadă de un amatorism şi o incompetenţă de nedescris atât în cazul cvorumului, cât şi a Curţii "independente" Constituţionale dar mai ales a datelor statistice ale numărului de cetăţeni români cu drept de vot (au cerut abia după referendum datele actuale de la INS, când deja nu mai conta). Astfel, Băsescu, în ciuda votului de blam dat de peste 7,4 milioane de români, a rămas în funcţie, nu la "masa verde" cum s-a spus prin presă ci, efectiv la "alba-neagra".
Scopul pentru care USL-ul a fost creat nu a fost dus la îndeplinire. Din punctul meu de vedere (şi al altora) USL-ul trebuia să se "rupă" în secunda doi. Dar au continuat să afirme că vor "lupta în continuare" să il dea jos pe Băsescu.

Şi au făcut "întocmai". Au acceptat rămânerea în funcţie a unor oameni din gaşca băsită (vezi cazul Kovesi), au acceptat să primească în cadrul lor oameni care păraseau corabia ce urma să se scufunde (PDL), oameni responsabili de dezastrul din ultimii ani (vezi cazul Plăcintă).
De ce au făcut toate astea? Pentru că deja nu mai conta de atunci lupta anti-Băsescu, conta să pună ei mâna pe "ciolan".
Ca dovezi pentru acest fapt stau următoarele:
1) Pentru a lua cât mai multe voturi, PNL a decis să îşi discrediteze total imaginea (aia pe care o mai avea la acel moment) şi nu au ratat ocazia de a-l coopta pe Gigi Becali pentru alegerile parlamentare din decembrie, punându-i pe o parte din locuitorii sectorului 6 al capitalei în situaţia incredibilă de a alege dintre un candiat al găştii băsiste (ARD, adică PDL camuflat), Gigi Becali (USL), PPDD (partidul de televizor al maestrului miciunii şi dezinformării, Dan Diaconescu), UDMR (No comment...), PRM (partidul fanaticului CV Tudor), PER (anonimii de la Partidul Ecologist Român) sau minorităţi. Eu unul, dacă eram în locul lor, mi-aş fi anulat votul fără să stau deloc pe gânduri (lucru pe care eu, alegător în altă parte a României, l-am şi făcut). Însă ura faţă de Băsescu a fost mai puternică decât raţiunea. Drept urmare, ceea ce la început părea o glumă proastă, a devenit realitate: acum Gigi Becali poate propune şi vota legi în Parlament, legi care ne vor afecta pe toţi, de la primul până la ultimul cetăţean.
2) După aflarea rezultatelor alegerilor parlamentare, USL a început negocierile pentru cooptarea la guvernare a UDMR-ului (acelaşi UDMR, parte a guvernului lui Băsescu Boc despre care cei din USL spuneau că sunt resposnabili pentru starea actuală a ţării - lucru adevărat - şi se băteau cu pumnul în piept că nu vor colabora cu ei). Nemulţumirea populară iscată pe seama acestui aspect i-a făcut pe cei din USL să se răzgândească. Mai deunăzi, Crin Atonescu făcea pe "băiatul rău" cu UDMR, declarând că îi primeşte la guvernare dacă recunosc fără echivoc articolul 1 al Constituţiei României (acela cu statul naţional unitar şi indivizibil). Din nou: No comment!
3) În final USL a renunţat şi la "Jos Băsescu!", au spus-o explicit în tipul vacanţei de iarnă, că nu îl vor suspenda pe "omul de pe sanie". Iniţial l-au avertizat pe Băsescu cu o nouă procedură de suspendare dacă nu îl pune pe Ponta prim ministru. Cu alte cuvinte: "Ne laşi şi pe noi la ciolan sau te suspendăm iar."

Abia aştept anul 2014. Nu, nu ca să votez, pentru că tocmai am demonstrat mai sus că nu avem cu cine. Situaţia cetăţenilor din sectorul 6 de la alegerile parlamentare din 2012 este situaţia noastră, a tuturor celor care stăm cu ştampila în mână. Iar acum este cu atât mai clar că nici din ură nu mai ai cu cine vota. Cel mai probabil îmi voi anula din nou votul (e greu de crezut că va apărea din neant un candidat curat care va dori să facă ceva bun în ţara asta). Lucru pe care îl recomand tuturor ca formă de protest faţă de actuala clasă politică. La cum se mişcă lucrurile, cel mai probabil Crin Antonescu va fi noul preşedinte al României. Nu m-ar mira să ajungă în "finală" cu Dan Diaconescu (ca să îl citez pe maestrul minciunii şi dezinformării OTViste). Ca şi în cazul lui Gigi Becali, o comedie extrem de proastă, demnă de Zmeura de Aur, ar ajunge (dacă nu a ajuns deja) o adevărată tragedie shakespeaereană (pentru România, fireşte). Cum spuneam, aştept cu nerăbdare anul 2014 să văd ce se va întămpla cu Băsescu. Eu unul mizez că se va retrage. Nu, nu în celulă cu Adrian Năstase unde îi este locul, ci la pensie, fără să dea socoteală pentru abuzurile şi încălcările legii pe care le-a comis în timpul mandatelor de preşedinte (şi nu numai).

Revenind la prima idee, a trecut un an de la prostestele din ianuarie 2012. Unii spun că nu s-a schimbat nimic. Şi le dau dreptate: aceeaşi clasă politică ipocrită şi coruptă, aceeaşi mizerie, aceeaşi sărăcie, aceleaşi taxe şi impozite mari, aceleaşi salarii mici, aceleaşi sisteme neperformante. Unii spun că s-a schimbat ceva. Şi le dau dreptate: SUMRD-ul nu a ajuns pe mâna "băieţilor deştepţi" aşa cum se dorea iniţial, Boc a căzut, iar românii au învăţat din nou, după foarte mulţi ani că pot să îşi exprime nemulţumirile prin proteste, proteste care pot decide sau nu aspecte definitorii. Deocamdată s-a putut doar "Jos Boc!". Poate în momentul în care vor fi mai mulţi protestatari (nu 2000-3000 în Piaţa Universităţii şi câteva sute in centrele altor oraşe mari din ţară) şi mai convingători, se va putea şi "Jos Băsescu!" şi "Alegeri anticipate!".
Deşi cu alegerile anticipate este clar că nu prea avem ce face...

Apelul la autoritate, ţuţismele şi politica.

În cele mai multe discursuri de "argumentare" ale credincioşilor rareori se regăsesc "argumente" bazate pe o documentare prealabilă a persoanei în cauză, ci pe vechiul pseudo-argument, "apelul la autoritate". Apelul la autoritate se construieşte sub urmatoarea formă:

Persoana "X" susţine că afirmaţia "A" este adevărată;
"X" este o personalitate/celebritate/autoritate;
Rezultă că afirmaţia "A" este adevărată.

De ce este un pseudo-argument? Pentru că şi în cazul în care afirmaţia "A" este adevărată, caracterul ei de adevăr nu rezultă din faptul că "X" susţine că este adevărată, ci pentru că ea a fost demonstrată anterior ca fiind adevărată (metode ştiinţiifice, documentaţie care să o ateste, probe etc). Dacă a fost dovedită anterior ca fiind falsă iar unii o cred a fi adevărată doar pentru că "X" susţine că este adevărată este şi mai clar de ce "apelul la autoritate " nu poate fi adus într-o discuţie logică pe post de argument.

Nimeni nu este infailibil, oricine poate face o afirmaţie care se poate dovedi ulterior ca fiind falsă. Chiar şi o persoană foarte bună in domeniul în care activează se poate înşela. Unii fac astfel de afirmaţii false fără să işi dea seama (fie că nu sunt suficient de informaţi, fie că nu aveau toate datele unei probleme când au făcut afirmaţia şi au ajuns la o concluzie eronată, fie că nu au ştiut, fie că au fost ignoranţi, fie lipsa de educaţie etc). În schimb alţii fac afirmaţii false în mod conştienit beneficiind de un anumit grad de celebritate, pentru a impune o anumită idee cu rol manipulator.
De aceea, e bine să verificăm mereu orice afirmaţie şi să vedem dacă aceasta a fost dovedită înainte ca fiind exact aşa cum o susţine persoana care o face sau nu.

În cazul credincioşilor apeul la autoritate este omniprezent: că aşa scrie în Biblie, că aşa au spus "sfinţii părinţi", că aşa spune preotul/duhovnicul etc.

În cazul particular al multor creştini ortodocşi (căutând să indice şi alte surse decât cele menţionate anterior), "este adevărat pentru că aşa spune Ţuţea".
În concepţia multora Petre Ţuţea a fost un filosof valoros, creştin ortodox, opozant al comunismului, deci, un exemplu de urmat. Numeroasele sale aforisme (centrate pe credinţa ortodoxă în cea mai mare parte a lor) sunt luate "pe nemstecate" de mulţi şi aruncate ca "argumente" pentru susţinerea "dreptei credinţe ortodoxe (pleonasm asumat) bimilenare pe plaiurile mioritice".

Un astfel de aforism foarte drag ortodocşilor este urnătorul:

"O babă murdară pe picioare, care stă în faţa icoanei Maicii Domnului în biserică, faţă de un laureat al premiului Nobel ateu - baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare aşa, dihor."

Vă daţi seama ce îi sare inima de bucurie oricărei babe murdară pe picioare care se închină la icoană că este comparată cu un laureat al Premiului Nobel, ba mai mult ea e om, ăla nu.
"Ad hominem"-ul, ura şi limbajul insalubru din această afirmaţie cred că sunt evidente pentru toată lumea.
 Trecând peste aceste aspecte, să analizăm conţinutul afirmaţiei de mai sus:

Premiul Nobel este decernat în fiecare an pentru merite deosebite în fizică, chimie, psihologie sau medicină, literatură şi pace. Deci, conform "marelui filosof şi gânditor" Ţuţea, unul care işi dedică viaţa descoperirilor ştiinţifice în fizică, chimie, psihologie şi medicină (îmbunăţind calitatea şi speranţa de viaţă a omenirii) este un dihor, iar o babă murdară pe picioare e om. Unul care aduce o contribuţie la cultura umanităţii prin opere literare de excepţie este un dihor, iar o babă murdară pe picioare e om. Unul care îşi aduce contribuţia la menţinerea păcii în lume, la evitarea conflictelor militare, este un dihor, iar o babă murdară pe picioare e om. Cu alte cuvinte, oricine îşi aduce contribuţia la evoluţia omenirii şi este ateu este un dihor. Chiar şi dacă ne gândim  la dihori ca la animale de casă simpatice şi năzdrăvane (mai mult la vestici, la noi mai rar) Ţuţea tot aduce o mare jignire nu doar acelor laureaţi ai Premiului Nobel atei, dar şi întregii omeniri. Cât  despre baba murdară pe picioare, nu-i neagă nimeni drepturile pe care le are orice cetăţean într-o ţară cu capul pe umeri (drepturi pentru care au militat şi chiar şi-au dat viaţa de-alungul istoriei mulţi oameni, dintre care destui erau atei, pardon, "dihori" în luptă întocmai cu dogmatismul bisericii). În acest caz, în comparaţie cu un laureat al Premiului Nobel ateu, 1000 de babe muradre pe picioare care se roagă la o icoană nu fac nici două cepe degerate. Pentru că întotdeauna două mâini care lucrează fac mai mult decât mii de alte mâini care stau împreunate la rugăciune.

Aceste elemente (în parte sau toate) sunt caracteristice pentru toate aforismele sale, tratate din punct de vedere ortodoxo-fanatic, anti-semit, extremist, etc. faţă de orice este diferit de "dreapta credinţă".Ca să înţelegem mai bine de unde aceste caracteristici la "un filosof creştin", să facem o radiografie a vieţii sale:

S-a născut în 1902, satul Boteni (actualmente în judeţul Argeş), fiind fiul preotului satului, Petre Bădescu şi a Anei Ţuţea. După finalul Primului Război Mondial acesta părăseşte satul natal pentru a studia dreptul la Universitatea din Cluj-Napoca, obţinându-şi diploma în Drept Administrativ. (Până acum nimic ieşit din comun). Însă, treptat devine simpatizant al doctrinei marxiste, al mişcărilor de extremă stânga. Creează în 1932,  impreună cu Petre Pandrea un ziar cu orientare de stânga denumit, evident, "Stânga". Publicarea ziarului a fost interzisă după scurt timp de guvern. Conform mărturiei lui Emil Cioran, Ţuţea era aşa de cuprins de ideile de extremă stângă rusească, încât, deşi nu ştia limba rusă, a sărutat ziarul de propagandă comunist, Pravda ("Adevăr" în ruseşte). Asta până într-o zi când s-a sucit şi s-a hotărăt că el este un creştin ortodox şi îi urăşte pe evrei pentru că ei "au adus comunismul din Rusia" (fanatismul din capul unor creştini, chiar şi în ziua de azi este îndreptat, culmea, împotriva evreilor deşi personajul de basm, Iisus, întemeietorul creştinismului, conform "Sfintelor Scripturi" era evreu iar mama lui, "Fecioara" Maria, ghici ce, era evreică) şi simpatizează cu legionarii, Garda de Fier. Şi uite aşa, Ţuţea a trecut dintr-o extremă (stânga) în cealaltă (dreapta). Pentru cine nu ştie exact ce a însemnat mişcarea legionară în România în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, îi voi face o mică descriere: haos, intimdare, utilizarea forţei, crime, asasinate, atentate (de tip terorist, la propriu) îndreptate împotriva instituţiilor statului, ale celor care se opuneau mişcării şi mai ales a evreilor (care au fost ucişi pe capete iar sinagogile lor au fost incendiate). Dintre cei ucişi de legionari  amintesc aici doar două nume (ca să nu mă lungesc prea tare): Nicolae Iorga (cel mai important istoric român) şi Armand Călinescu (activând ca Prim Ministru la momentul asasinării lui). Sub promovarea credinţei creştin-ortodoxe, Garda de Fier a fost un partid politic şi o mişcare xenofobă, extremistă şi ultra-naţionalistă. Nu-i aşa că aceste aspecte se potrivesc "mănuşă" pe principiile de toleranţă şi pace ale creştinismului? (Exact ca nuca în perete, numai că toleranţa şi pacea de fapt sunt doar de faţadă în orice religie, scopul fiind acela de separare de restul oamenilor, pe care adeptul religiei trebuie să ii condamne şi să incerce să îi aducă pe "calea cea dreaptă"). În comparaţie cu haosul creat de mişcarea legionară, Revoluţia de la 1989 a fost un simplu foc de paie. Exact cu legionarii s-a aliat "creştinul-ortodox pacifist şi tolerant" Ţuţea, fiind, în perioada statului legionar român trims la Moscova ca negociator economic. După ce au venit comuniştii la putere, ca fost partizan al legionarilor, Petre Ţuşea a avut de suferit de pe urma regimului. A stat în închisoare sau a executat muncă forţată aproximativ 12 ani insumaţi până în 1964, când foştii deţinuţi politici au fost eliberaţi. Arestul şi munca silită i-au mai diminuat din avântul legionar, axându-se pe credinţă şi pozând în filosof şi gânditor (insă atitudinea sa de extremist şi xenofob nu a dispărut niciodată, se poate vedea foarte clar în "cugetările" sale). După căderea regimului comunist a fost privit în general cu simpatie ca fost deţinut al sistemului. Însă, aşa cum s-a dovedit de atât de multe ori, românul are mintea scurtă, uită repede. Trecutul său dinainte de perioada comunistă a cam fost ştres cu buretele din mintea românilor. Petre Ţuţea a murit în 1991, multe dintre "cugetările" sale fiind publicate post-mortem.

Deci, un extremist de stânga (comunismul fiind pus în mod eronat/intenţionat în cârca ateismului de către creştini) care se suceşte şi devine extremist de dreapta (anti-semit şi anti-comunist), iar când vine "stânga" la putere şi îi aplică o "corecţie" (a nu se interpreta că sunt de acord cu închiderea lui şi cu toate aspectele negative care i s-au tras din cauza sistemului comunist. Sunt impotriva oricărui tip de extremism, fie el de stânga sau de dreapta), o lasă mai moale cu "dreapta" şi pozează în filosof, este un model pentru creştinii toleranţi şi pacifişti din ziua de azi. Eu dacă aş fi în locul creştinilor ortodocşi m-aş gândi de mai multe ori dacă să dau sau nu un citat din "aforismele lui Petre Ţuţea" ca "argument" pentru credinţa mea.

Revenind la "apelul la autoritate", acesta nu este doar o eroare de logică dar este şi o tactică de manipualre a maselor atât din perspectiva religiilor cât şi din punct de vedere politic (îmbinarea perfectă dintre religie/credinţă şi politic fiind bine ilustrată în exemplul pe care l-am ales). Deci, când un lider (fie el religios sau politic) cocoţat pe un val de notorietate va susţine că el este aşa şi pe dincolo şi că va face, şi că va drege, numai să îi acordaţi puterea (încredere din partea poporului sau vot) să vă documentaţi şi să analizaţi mai întâi cu mare atenţie dacă ceea ce susţine respectivul este adevărat, corespunde realităţii sau nu şi totodată cercetaţi trecutul politic al respectivului. Abia apoi puteţi vedea de ce susţine ceea ce susţine şi să vă hotărâţi dacă îi acordaţi sau nu creditul/votul vostru.

Concluzia? 

"O babă murdară pe picioare, care stă în faţa icoanei Maicii Domnului în biserică, faţă de Petre Ţuţea, extremist şi inconsecvent  - baba e om (pentru că e sinceră şi consecventă în credinţa ei), iar Petre Ţuţea e ipocrit. Iar ca extremist şi inconsecvent, ăsta a murit aşa, ipocrit".

Re: B.O.R. îşi face propagandă la moartea lui Sergiu Nicolaescu

În cadrul celei mai recente postări, vis-a-vis de decizia de incinerare a regizorului Sergiu Nicolaescu spuneam următoarele lucruri:

"Într-o societate normală această decizie ar fi privită exact ca una intimă a decedatului şi familiei sale şi nu ar avea nimeni nimic de obiectat. E decizia lui. Punct! El a ales să plece din lume de o manieră cât mai discretă. Nu a dorit o înmormântare pentru a se evita tot circul şi can-can-ul care au avut loc frecvent la moartea vreunei celebrităţi în ultimii ani. Sergiu Nicolaescu ne-a oferit, postmortem, un exemplu de bun simţ. Un exemplu din care cei mai mulţi români (superficiali şi superstiţioşi) nu vor înţelege mai nimic."

Nici 24 de ore nu au trecut ca spusele să mi se confirme: Astăzi în jurul orei 12:00 a avut loc ceremonia de incinerare, acompaniată de huiduieli, jigniri şi ameninţări cu moartea la adresa familiei îndurerate a regizorului. Toate acestea venite din partea unei adunături spontane de indivizi spălaţi pe creier de BOR şi numulţumiţi de faptul că Sergiu Nicolaescu nu a avut parte de o "înmormântare creştinească". "Argumentele" gloatei au fost "pentru că aşa spune Biserica", "pentru că aşa e normal", "pentru că aşa e creştineşte" sau că "trebuie pentru că...trebuie!"

Toate aceste lucruri se întâmplă in secolul 21, în Europa, într-un stat membru al Uniunii Europene...

Absolut greţos...

B.O.R. îşi face propagandă la moartea lui Sergiu Nicolaescu

Ieri, 3 ianuarie 2013, o mare personalitate, Sergiu Nicolaescu, poate cel mai important regizor român, cunoscut şi ca actor, politician dar şi ca un mare patriot, s-a stins din viaţă la o venerabilă vârstă de 82 de ani.
Despre lunga şi strălucitoarea sa carieră în cinematografie (peste 60 de fime realizate) s-au spus şi cu siguranţă se vor mai spune multe lucruri. Mă voi rezuma la această scurtă afirmaţie şi îi voi lăsa pe cei care l-au cunoscut şi au lucrat cu dânsul să îşi dea cu părerea vis-a-vis de activitatea sa.

Aşa cum era de aşteptat acest eveniment a fost preluat de toate posturile de televiziune româneşti acordându-i-se un spaţiu amplu pe parcursul zilei de ieri cât şi celei de astăzi. Unele televiziuni au tratat acest subiect cu bun simţ şi decenţă (au prezentat ştirea şi au adus un omagiu marelui regizor român prin referiri făcute asupra carierei sale, asupra filmelor realizate sau prin difuzarea unor înregistrări de la diferite emisiuni/interviuri la care acesta a luat parte în trecut) în timp ce alte televiziuni, au cautat să prezinte tot felul de can-can-uri de prost gust  pentru a face cât mai multă audienţă, trecând cu mult de limita penibilului.

Cel mai mediatizat aspect a fost decizia marelui artist ca trupul acestuia să fie incinerat, decizie ce va fi respectată de familia sa.
Ocazia perfectă ca unele televiziuni să înceapă să întoarcă subiectul pe toate părţile, în concursul de dezaprobare al unor invitaţi ortodoxo-fanatici de marcă precum Corneliu Vadim Tudor sau Gigi Becali.

Biserica Ortodoxă Română nu putea lipsi din peisaj fără să îşi exprime dezaprobarea faţă de această decizie de incinerare, făcându-şi publică poziţia în acest sens prin vocea purtătorului de cuvânt al Patriarhiei, "părintele" Constantin Stoica care susţine următoarele:
 "Pentru că e incinerat nu va avea slujbă de înmormântare"
 şi
 "Pentru a păstra renumele lui Sergiu Nicolaescu în conştiinţa poporului român în majoritate ortodox, Arhiepiscopia Bucureştilor a făcut apel către familia marelui regizor să-l înmormânteze creştineşte, iar în acest sens, Arhiepiscopia Bucureştilor şi Parohia Parc Domenii din Bucureşti (Biserica Caşin) vor asigura jumătate din cheltuielile de înmormântare ale regretatului regizor. Incinerarea este o practică necreştină. În plus, Primăria Capitalei poate oferi un loc de veci la Cimitirul Bellu, în zona unde sunt înmormântate personalităţile lumii artistice", (sursa: Gândul)

Unii ar spune că B.O.R. face un lucru bun, se gândeşte la "mântuirea sufletului" lui Sergiu Nicolaescu, ba mai mult se oferă să plătească în parte şi costurile eventualei înmormântări. Vax albina! De-aia nu mai pot popii să stea în vilele lor, să se îmbrace în aur din cap până în picioare şi să "se dea" pe Dealul Patriarhiei cu "meţanele" că nu "se va mântui sufletul" lui Sergiu Nicolaescu. Cât despre eventualele costuri, să fim serioşi, familia şi le-ar fi permis dacă asta ar fi vrut de fapt.

Problema e alta. Ortodoxia este printre ultimele culte creştine (dacă nu chiar ultimul) care nu acceptă incinerarea trupului defunctului ci doar înmormântarea acestuia invocând ca motiv tradiţia şi neefectuând nicio "slujbă pentru sufletul celui decedat". Motivul real este unul singur. După ce o persoană moare, în afară de slujba de la înmormântare, "trebuie" să se mai efectueze o serie de slujbe la anumite perioade, timp de 7 ani până la "veşnica pomenire". La fiecare astfel de slujbă familia defunctului este jecmănită de popă care susţine că fără aceste incantaţii mistico-aiuristice "sufletul celui decedat" riscă să păţească "nasoale".
Incinerări s-au făcut mereu iar BOR nu a ieşit să condamne public asta când "X" sau "Y" a ales să o facă (pierderea financiară de la câteva cazuri este de neglijat). Dar în momentul în care o personalitate marcantă din ţara nostră alege varianta aceasta, BOR sare imediat să dezaprobe deoarece fiind vorba de o personalitate se prea poate să le treacă mai multora prin cap să se incinereze (nu doar lui "X" sau lui "Y") şi astfel BOR riscă pierderi financiare pe termen lung (de unde erau dispuşi să acorde şi acea sumă, doar doar poate se va răzgândi familia lui şi se va întoarce pe "calea cea dreaptă"). Argumentele celor din BOR sunt aceleaşi: apelul la tradiţie, apelul la majoritate, apelul la frică, apelul la sentimente, la autoritate, etc. (adică pseudo-argumente de la primul până la ultimul).

Într-o societate normală această decizie ar fi privită exact ca una intimă a decedatului şi familiei sale şi nu ar avea nimeni nimic de obiectat. E decizia lui. Punct! El a ales să plece din lume de o manieră cât mai discretă. Nu a dorit o înmormântare pentru a se evita tot circul şi can-can-ul care au avut loc frecvent la moartea vreunei celebrităţi în ultimii ani. Sergiu Nicolaescu ne-a oferit, postmortem, un exemplu de bun simţ. Un exemplu din care cei mai mulţi români (superficiali şi superstiţioşi) nu vor înţelege mai nimic.

În numele Domnului

"Numele Domnului" este o sintagmă cunoscută şi extrem de des folosită în discursurile creştinilor cum ar fi "Să faci [introdu aici orice îţi cere "duhovnicul", preotul, patriarhul etc. sau orice altă "autoritate divină" să faci] în numele Domnului" sau "Fie numele domnului binecuvântat..." sau "... Sfinţească-se numele Tău..." sau preferata mea, "Să nu iei numele domnului tău în deşert", etc.

Aţi prins ideea, se discută mult de numele "Domnului". În mod inevitabil, cititnd aceste lucruri se ridică nişte întrebări cât se poate de legitime cum ar fi : "Care este numele "Domnului?"" sau "De ce este "Domnul" atât de domn?".

În cazul primei întrebări, pentru aproape orice creştin răspunsul e simplu: "Dumnezeu! Acesta este numele Domnului!". La o primă vedere pare simplu dar destul de convingător, mai ales că în limba română se scrie cu literă mare (şi nu, nu din pricină că aşa se scrie conform Bisericii ci pentru că este considerat un substantiv propriu conform "sfintelor reguli" ale morfologiei).
Numele în forma actuală, "Dumnezeu" provine din limba latină (scrisă) de la "Dominus Deus" (în latina vulgară, adică cea vorbită, în  cazul spaţiului Carpato-Danubiano-Pontic, înainte de cristalizarea limbii române avea forma "Domne Deu", ulterior primind forma actuală, de "Dumnezeu").

Legat (şi) de a doua întrebare: Ce înseamnă "Dominus Deus" de fapt? Înseamnă "Domnul Zeu". Evident că atunci când a fost aleasă această denumire a zeului creştin, termenul de "domn" nu avea acelaşi înţeles pe care îl are în prezent. "Dominus, domine" în latină însemna "stăpân" (de unde in limba română avem verbul "a domina", adică "a stăpâni"). Deci: Stăpânul Zeu. Adresarea zeului cu formula de "stăpân" nu era ceva nou, ideea a fost preluată de la credinţele politeiste care îi considerau pe zeii lor stăpâni absoluţi (care decideau absolut tot iar oamenii se supuneau, inclusiv soarta, destinul implacabil, etc.).

Deci, nici varianta din limba latină nu ne oferă un nume propriu-zis pentru zeul creştinismului ci o formulă de adresare. Atunci întrebarea rămîne valabilă: "Care este numele zeului creştinismului?"

Numele adevărat este YHWH  care provine din ebraica clasică, cunoscut mai mult sub forma Yahweh. Există mai multe variante ale semnificaţiei numelui printre care "cel ce este", "cel care creează" sau "cel care face lucrurile să existe". Provenienţa numelui "YHWH" în ebraică îşi are originea (cea mai plauzibilă variantă) de la zeul Yhw, al bediuinilor Shasu, păstori nomazi ce aveau ca zonă  de răspândire sudul Egiptului antic. Israeliţii aflaţi în Egipt au preluat de la beduni denumirea transformând numele în YHWH, şi ducând ulterior cu ei denumirea în actualul teritoriu al Israelului.

Dar cum (şi mai ales de ce) s-a ajuns de la Yahweh la Dominus Deus? Pentru a înţelege această tranziţie trebuie să pornim de la momentul apariţiei primilor creştini. Israelul (Iudeea) a fost cucerit şi transformat în provincie a Imperiului Roman în anul 6 e.n., însă influenţa romanilor în regiune data de mult mai mult timp (secolul I î.e.n.). În Iudeea acelor vremuri existau multe nemulţumiri legate de clasele sociale, de viaţa grea pe care erau nevioţi să o ducă cei din pătura de jos în comparaţie cu cei bogaţi şi foarte bogaţi. Cei din pătura socială cea mai de jos erau reprezentaţi de cei care prestau anumite munci în favoarea celor bogaţi (aşa se întâmplă mereu, în orice societate unde păturile sociale sunt foarte bine individualizate). În cazul Iudeei din acele vremuri vorbim de păstori dar mai ales de pescari. Comunităţile de pescari erau cele mai sărace în acea perioadă. Nu e deloc de mirare faptul că idei precum acceptarea sărăciei, văzută ca virtute, a nedreptăţii şi speranţa unei vieţi fericite şi lipsită de griji în viaţa de dincolo, au prins cel mai bine exact în aceste comunităţi. Ulterior, aceste idei s-au concretizat într-un stil şi o filosofie de viaţă a celor săraci, din pătura de jos a societăţii. Nu uitaţi că primul simbol pe care l-au adoptat creştinii nu a fost crucea ci peştele !!! (Biserica a venit cu "explicaţia" ca Iisus şi apostolii săi erau "pescari de oameni", de unde şi simbolul, dar asta este doar o minciună sfruntată dată pentru a satisface curiozitatea unora care nu s-au documentat. Dealtfel, această pseudo-explicaţie este total lipsită de logică. Dacă ar fi existat un anume Iisus care ar fi fost răstingnit in secolul I e.n. pe care creştinii de atunci l-ar fi recunoscut ca zeu şi l-ar fi venerat, în mod logic şi obligatoriu crucea ar fi fost primul şi singurul simbol al lor). Cum s-a ajuns de la peşte la cruce? Am stabilit ca evident faptul că simbolul de peşte al primilor "creştini" provine de la comunităţile de pescari. Ideile "creştine" menţionate anterior s-au răspândit in Iudeea. Odată cu anexarea teritoriului israelian şi transformarea acestuia în provincie romană, ideile au ajuns odată cu oamenii să pătrundă, în mod progresiv şi rapid, până în cele mai îndepărtate colţuri ale imperiului. Cum au cunoscut ideile "creştinilor" de atunci o răspândire aşa de rapidă? Nimic mai simplu: Păturile sociale erau la fel de bine individualizate atunci în tot Imperiul Roman, ca şi în Iudeea, ca şi în toată lumea în ultimii aproximativ 2000 de ani şi ideile au prins repede la marea masă a populaţiei constituită din pătura de jos (ca şi în România lui 2013, această Românie a iluziilor multora dintre noi). În scurt timp "creştinii" au devenit o problemă în Imperiul Roman deoarece aceştia se închinau unui alt zeu, Yahweh (vă sună cunoscut?) şi nu adevăratelor credinţie ale romanilor (vă sună cunoscut? Adică pleiada de zei luaţi de la greci şi latinizaţi ulterior) care garantau puterea conducătorului, împăratul (vă sună cunoscut?), prin voinţa zeilor (vă sună cunoscut?). Orice creştin trebuia adus pe calea cea dreaptă a religiei politeiste (vă sună cunoscut?), cu vorbă bună (vă sună cunoscut?) sau cu forţa (ameninţări, bătăi, torturi, ucideri prin tortură prelungită etc. Vă sună cunoscut?). "Creştinii" la acel moment erau o ameninţare pentru Imperiul Roman, mai ales prin faptul că împăraţii de atunci nu prea au ştiut cum să gestioneze situaţia. Astfel, mulţi "creştini" de atunci au fost ucişi pentru a servi drept exemplu celorlalţi, pe scară largă până în secolul al IV-lea. Ce s-a întâmplat atunci ? Ei bine, ştim cu toţii: Edictul de la Milano dat de Constantin cel Mare în anul 313 (o decizie cu atât de multe consecinţe negative pentru tot restul istoriei până în prezent inclusiv). El nu numai ca şi-a dat seama cum să gestioneze problema "creştinilor" dar şi cum să o folosească în favoarea lui (să creeze un stat foarte centralizat bazat pe aceste credinţe). Însă "creştinismul" în forma în care se afla atunci, se adresa în continuare păturii sociale cea mai de jos, puţin accesibilă celorlalte. El avea nevoie ca aceste credinţe să fie adoptate de toată lumea. Deci, avea nevoie de un nou "brand". Este momentul în care apare la scară largă, pe scena credinţelor, personajul legendar, de basm, Iisus Hristos, aşa cum îl ştim noi astăzi: fiul lui Yahweh, el însuşi zeu dar şi om, născut dintr-o virgină, făcător de minuni, răstingnit, care a înviat după trei zile şi s-a ridicat la "ceruri" (o simplă poveste şi nici măcar una originală. Imi vine în minte eroul legandar al grecilor antici Heracles, fiul celui mai important dintre zei, Zeus, născut dintr-o "muritoare", Alcmene, fiind atât om cât şi zeu, capabil de minuni şi puteri ca nimeni altul, etc.). De ce este o poveste? Pentru că e greu de crezut din orice punct normal de vedere că a existat un astfel de om. Pentru că există şi alte poveşti de genul acesta care o precedă (vezi exemplul cu Heracles). Pentru că nu există nicio dovadă arheologică a existenţei lui. Pentru că niciun document din perioada presupusei sale existenţe nu îl menţionează (dacă ar fi existat şi ar fi făcut măcar un pic din ce susţine azi creştinismul, toate documentele vremii l-ar fi menţionat, ar fi ajuns vestea la Roma cu "viteza luminii" iar Vaticanul ar scoate astăzi un astfel de document ca să ne dea peste nas în mod irefutabil tuturor contestatarilor. Un astfel de document nu există dintr-un motiv foarte simplu: Iisus nu a existat). Dar ce spun eu aici? Există un document! O tablă de piatră descoperită în anul 2000 în apropiere de Marea Moartă, datând din secolul I e.n., considerată a fi fost concepută de aceeasi comunitate "creştină" care a realizat "Manuscrisele de la Marea Moartă". În acest document este vorba despre un om care a trăit în secolul I î.e.n. care s-a intitulat drept Mesia, salvatorul poporului everu, a avut apostoli şi oameni fideli care l-au urmat în misiunea sa. Numele lui: Simon din Peraea. Fost sclav lui Irod cel Mare, s-a răzvrătit împotriva acestuia (deoarece în acea perioadă, deşi teritoriul Israelului nu făcea parte oficial din Imperiul Roman, era doar un stat-marionetă. Irod "juca după cum îi cântau romanii"). Simon văzând aceste lucruri, strânge alături de el numeroşi luptători şi porneşte o rebeliune împotriva lui Irod şi a romanilor, reuşind să incendieze clădiri cu importanţă administrativă. În cele din urmă revolta sa este înăbuşită în sânge, romanii găsindu-l ulterior şi omorându-l. Tabla de piatră este cunoscută ca Evalghelia lui Gabriel în care insuşi Îngerul Gabriel îi porunceşte lui Simon să se ridice din morţi după trei zile (alte detalii despre Simon din Peraea găsiţi aici dar şi într-un documentar foarte bine realizat al celor de la National Geographic Channel, intitulat "The First Jesus?"). Revenind la secolul al IV-lea şi Constantin cel Mare şi al său proces de "remodelare" al "creştinismului",  este evident faptul că acesta a folosit ca surse de inspiraţie pentru popularizarea mitului lui Iisus istoria lui Simon din Peraea dar şi o serie de mituri şi legende mai vechi (ca cel al lui Heracles, de exemplu). Împăratul însuşi a participat la primul Conciliu Ecumenic având grijă ca lucrurile să fie trasate într-o singură direcţie, iar credinţa să fie "una şi dreaptă". Unde a putut, Constantin a folosit "vorba bună" pentru a implementa noul creştinism, unde nu s-a putut cu vorba bună a folosit metoda "pumnului în gură" (vezi conciliul ecumenic, unde "argumentele" erau de partea celui care putea ameninţa de pe poziţia de forţă) sau "cu sabia în mână" (vezi regatele de la acea vreme de pe teritoriul actual al statelor Armenia şi Georgia, creştinate cu forţa). Urmaşii lui au făcut întocmai în toate celelalte concilii ecumenice, impunând doctrina "corectă" a lor de pe poziţie de forţă, în faţa "ereticilor" cu ale lor doctrine "false". Astfel creştinii asupriţi au devenit asupritori şi au folosit forţa, intimidarea, ameninţările, tortura şi crima împotriva celor care nu erau de acord cu credinţa lor (vă sună cunoscut? Aruncaţi o privire mai sus). Au pus monopol pe moralitate, bine şi rău (definite doar din punctul de vedere al credinţei lor "drepte") şi au interzis în mod categoric orice descoperire ştiinţifică care nu se "plia" pe credinţa lor, totul culminând cu Inchiziţia.

După această foarte lungă expunere (dar spun eu, extrem de necesară), revenim la "oile noastre". De ce trecerea de la Yahweh la Dominus Deus? Pentru că procesul de "remodelare" a conceptelor creştine iniţiale trebuia să creeze o identitate romană a creştinismului, diferită de originea evreiască. În povestea cu Iisus Hristos acesta este executat prin crucifricare (spre deosebire de sursa originală de inspiraţie în care lui Simon romanii îi taie capul). Crucifixul este un simbol roman, era una ditre cele mai ieftine dar eficiente metode de execuţie. Unii au impresia că aşa-zisa execuţie a lui Iisus pe cruce a fost ceva "unicat". Era o metoda la fel de des utilizată în Imperiul Roman pe cât era tragerea în ţeapă in Ţara Românească în timpul domniilor lui Vlad Ţepeş (adică ale mele. Era o metodă la fel de ieftină şi eficientă). Delimitarea clară de evrei a creştinilor se face în Bibile în scena pe care orice istoric cu capul pe umeri o consideră o pură invenţie. Aceea în care Pilat din Pont, guvernator roman în Iudeea (cunoscut şi descris în izvoarele istorice ale vremii ca un conducător aspru, sever, dur, care se confrunta des cu revolte şi lupte de eliberare din partea evreilor şi conducea "cu mână de fier") face pe avocatul lui Iisus şi îi întreabă pe evrei dacă să îl elibereze pe el sau pe Barabas, un "agitator". Nu o face o dată, ci de trei ori, încercând parcă să îi convingă pe evrei să îl aleagă pe Iisus. Insă evreii îl aleg pe Barabas iar Pilat îl dă pe Iisus spre crucificare, spălându-se pe mâini de această treabă. Repet, pentru orice istoric normal la cap această "scenă" este nu numai total neplauzibilă, dar şi complet hilară. După descrierea făcută lui Pilat mai devreme, acesta nu numai că nu ar fi stat la discuţie cu un condamnat ca Iisus ci l-ar fi executat în secunda doi pentru a evita orice fel de probleme, cu atât mai mult nu ar fi riscat eliberarea unui agitator ca Barabas. Deci, scena aceasta din Biblie este total nerealistă. Pe lângă o delimitare cât mai mare a creştinismului de evrei romanii au urmărit să le plăteacă şi o poliţă evreilor care la un moment dat să se întoarcă împotriva lor. Se ştie că Iudeea a fost una dintre cele mai problematice provincii din Imperiul Roman iar rebeliunea lui Simon a fost una din nenumăratele astfel de lupte şi războaie de eliberare duse aprig de evrei. Şi în cele din urmă evreii au încasat "poliţa" cu vârf şi îndesat. Hitler (pe care mulţi creştini îl consideră în mod eronat ateu şi aruncă în cârca ateismului crimele sale, nedocumentându-se nici măcar un pic despre el), care nu numai că era un creştin, dar era un creştin fanatic (cine s-a informat măcar un pic pe internet despre "Mein Kampf" ar fi văzut faptul că el acolo scrie negru pe alb că crede în Dumnezeu, iar unul dintre motivele urii pe care o avea faţă de evrei este tocmai faptul că "aceştia au decis condamnarea lui Iisus la răstignire"). Ce s-a ales de evrei după ascensiunea lui Hitler la putere în Germania nu cred că mai e nevoie să discut...

În prezent Biserica nu neagă (nu o face pentru că nu poate, din cauze evidente) că Dumnezeu este Yahweh, sau mai pe româneşte, Iehova (şi acum cu siguranţă s-au aprins "beculeţele" creştinilor ortodocşi si se gândesc la "ereticii ăia nenorociţi de Martori ai lui Iehova". Da, din anumite puncte de vedere sunt mult mai iraţionali decât ortodocşii. Îmi vin în minte acum treaba aia cu refuzul transfuziilor de sânge  sau "zeciuala". Dar măcar ei ştiu cui i se închină si de ce.) Biserica susţine că nu este bine să îi spui pe nume lui Yahweh ci să îi spui în continuare "Stăpânul zeu", pentru că pe vremea când romanii au decis să îi schimbe numele nici nu se punea problema ca sclavul să i se adreseze stăpânului pe nume. În cel mai fericit caz şi-ar fi luat o biciuială zdravănă. De ce, în definitiv? Pentru că creştinii sunt robii lui Dumnezeu, adică sclavii Stăpânului Zeu. Iar cum Dumnezeu este o poveste, o invenţie ţinută în viaţă de apropae 2000 de ani prin minciună, ameninţări, negarea adevărului şi evidenţelor, tourturi şi crime, creştinii sunt sclavii popilor care propovăduiesc smerenia şi săracia ca virtuţi, dar sunt plini de bani, de aur, de maşini scumpe şi de vile şi ai politicienilor asociaţi lor (şi ei plini de banii noştrii) care mimează existenţa unui stat laic, dar finanaţează cu bani grei cultele religioase (adică în mare parte BOR şi ce mai rămîne pentru "restul lumii").
Încetaţi să mai fiţi sclavii lor! Încetaţi să mai consideraţi că săracia şi mizeria prin care trecem sunt "virtuţi", sunt "voia Domnului" iar noi ca "nişte păcătoşi ce suntem le merităm"! Este exact ceea ce vor ei să credem, să trăim într-o iluzie tot restul  vieţii noastre în timp ce ei trăiesc singura viaţă care există! Avem dreptul la o Românie normală, alcătuită din cetăţeni, nu din sclavi!
Treziţi-vă, aşa cum ne cere imnul patriei noastre, aşa cum a facut-o cu mult timp în urmă adevăratul model care a stat (în parte) la baza personajului Iisus: Simon din Peraea. El a luptat împotriva nedreptăţii. A sfârşit tragic, ce este drept, dar a murit cu demnitate, făcând ceea ce era corect pentru neamul său, ca un adevărat erou. Dar în prezent nimeni nu va muri pentru că spune nedreptăţii pe nume (nu la noi în ţară, cel puţin)! Simon a avut sabia în mână, avem şi noi "armele" noastre: raţiunea, gândirea logică, scepticismul, democraţia, drepturile omului, dreptul la exprimare liberă etc. Aceste lucruri nu le-am fi avut niciodată fără efortul celor care s-au opus dogmatismului Bisericii şi terorii acesteia, precum marii gânditori ai Renaşterii, ai curentului Iluminist, ai Umanismului, ai Revoluţiei Franceze şi marii cercetători şi oameni de ştiinţă de-alungul secolelor.

Fără efortul şi sacrificiul acestora (destui dintre ei fiind atei, pe care îi blamaţi atât de des pentru tot felul de lucruri) am fi fost şi azi umiliţi, ameninţaţi, bătuţi, torturaţi şi omorâţi, toate "în numele Domnului".